Această galerie conține 3 fotografii.
Frontul Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu, care a preluat toate pârghiile şi prerogativele puterii în timpul aşa-numite Revoluții din decembrie 1989, s-a dovedit a fi, de facto, Frontul Salvării Nomenclaturii. Continuă lectura
Evidențiat in cadrul evenimentelor din decembrie 1989 [1], semnatar al unui un raport critic la adresa regimului Ceaușescu (depus la ONU) si nominalizat ca unul dintre cei care meritau incluși în conducerea provizorie a statului preluata de CFSN, Dumitru Mazilu (prim-vicepreședinte în Frontul Salvării Naționale) părea, in acele momente, un rival redutabil pentru Ion Iliescu.
Ajuns, pe 22 decembrie 1989 in sediul CC, tine un discurs public de la balconul central, practic, un fel de ”program” al Revoluției; implicat în noua sa funcție, Mazilu a fost si cel care a condus Comisia care a propus ca Parlamentul să fie bicameral.
Pe 12 ianuarie 1989, Mazilu este ovaționat de manifestanți, atunci când, cocoțat pe un tanc din Piata Victoriei, a strigat cu hotărâre „Jos Iliescu!” si „Moarte securiștilor!„, el însuși fiind unul din sistem. Incidentul a surprins negativ fosta nomenklatura precum si Securitatea, iar gestul sau i-a adus atât demisia din CFSN (26 ianuarie 1990) cat si numeroase atacuri in presa comunista, devenita, peste noapte, revoluționară.
Unul din cei care l-au înfierat incisiv a fost locotenent-colonelului Petre Muşină din Piatra Neamţ, al cărui articol a fost publicat pe 14 ianuarie 1990, în „Adevărul” (fostul organ Scânteia. al CC al PCR, rebotezat după Revoluție)
Răspundeţi la întrebări!
Îmi permit să vă reamintesc. Nu sînteţi dv. tînărul locotenent major de securitate care prin anii 1955-1956, după studiile făcute în URSS, aţi devenit profesor în Şcoala de ofiţeri de securitate? Datorită inteligenței şi pasiunii pentru studiu şi altor calităţi aţi fost repede promovat în funcția de director al școlii de ofiţeri de securitate pe care aţi condus-o pînă în anii 1970? În această perioadă aţi învăţat să fiţi aşa de revoluţionar?
Nu vă simţiţi conştiinţa încărcată că în această perioadă v-aţi adus o contribuţie la pregătirea unor cadre care, în perioada Revoluţiei, au ordonat să se tragă în popor? Nu recunoaşteţi pe niciunul din foştii dv. elevi care acum se află sub stare de arest şi cercetări?
În timpul dictaturii ceauşiste aţi devenit reprezentantul acesteia la ONU. În perioada cînd aţi lucrat la ONU probabil că v-aţi făcut o imagine despre prestigiul dictatorului în lume şi, dînd dovadă de previziune, aţi observat că zilele lui îi sînt numărate şi simţindu-vă cu unele păcate aţi hotărît să vă pocăiţi devenind dizident?
Domnule fost colonel de securitate, ce aţi vrut să demonstraţi la miting? Că sînteţi revoluţionar şi doriţi binele poporului român? Nu, domnule, aţi demonstrat că sînteţi oportunist, că încurajaţi haosul şi anarhia. Consideraţi că acest minunat popor român, care a răsturnat cu atîtea jertfe cea mai odioasă dictatură, nu este în măsură să ducă mai departe această victorie şi să facă alegeri libere singur, fără egida ONU? De ce avem nevoie de ONU pentru alegeri?
Domnule Mazilu, aţi pîngărit prin atitudinea dv. această zi de doliu naţional. Atunci cînd cinsteam memoria acestor eroi, dv. aţi strigat din nou cuvîntul moarte şi aţi agitat pumnul ca un dictator. Cînd aţi fost lucid şi nu aţi gîndit, domnule Mazilu? Atunci cînd aţi votat decretul abolirii pedepsei cu moartea sau în piaţă, cînd aţi cerut acel referendum?
Nu cumva prin aceasta vreţi să-i lichidaţi pe toţi acei care ştiu ceva despre dv.? Un popor de 23 de milioane, mai puţin cei din piaţă care nu ştiau pentru ce s-au adunat, v-a privit, dar nu v-a aprobat. Ba, mai mult, au fost dezamăgiţi văzînd că un membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale agită spiritele unei mulţimi, încurajează dezordinea, violenţa. Nu de asta avem noi nevoie acum. Nu le daţi satisfacţie, domnule Mazilu! Vrem unitate de acţiune, vrem raţiune pentru linişte, pentru a putea face toate cîte le avem de făcut. Dacă v-ar fi auzit Caragiale cu expresiile: „că nu vreţi să candidaţi” sau „că demisionaţi”, „uite popa nu e popa”, mai scria o capodoperă literară. Poate totuşi vă gîndiţi şi demisionaţi.
Purtătorul de cuvînt al mai multor militari
Petre Muşină
locotenent colonel în cadrul M.Ap.N.
reprezentant pe lîngă Inspectoratul poliţiei judeţene din Piatra Neamţ
După demisie, Mazilu s-a „evaporat ” elegant in diplomație; în 1991 însă, revine in atenția mass-media cu volumul „Revoluția furată” – o mărturie istorică acuzatoare la adresa principalilor „emanați” ai Revoluției, Ion Iliescu și Silviu Brucan, susținând totodată că, în acel an, a fost agresat la Geneva de puterea politică nou instalată la cârma țării, pentru a fi redus la tăcere. In 2004, Dumitru Mazilu a fost numit de Ion Iliescu membru (pe viaţă)[2] în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie (IRRD) – înființat prin Legea 556/2004 cu scopul de a „cerceta istoria revoluției române din 1989„.
„DE CE LA AMBASADA SOVIETICA?”
„La un moment dat” – notează Mazilu in cartea sa, „Revoluția furată” – „mi-am dat seama că rămăsesem singur în camera imensă a Directorului general al Televiziunii. (…) În acele clipe nu ştiam că în aceeaşi clădire şi la acelaşi etaj se afla o altă încăpere dotată cu mijloace de comunicaţie similare. Am constatat că acolo se aflau Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi alţii. (…) Când am intrat, Ion Iliescu le spunea celor prezenţi că se impune să părăsim staţia de televiziune, urmând să ne fixăm Comandamentul într-un loc mai sigur… În câteva minute, un colonel de la MApN ne-a informat că TAB-urile ne aşteaptă. (…) Când am ajuns la ieşire, am observat că unul din TAB-uri tocmai pleca. Ne-am apropiat târâş de al doilea TAB. (…) TAB-ul s-a pus în mişcare. După câteva minute, ofițerul ne-a adus la cunoștință că «mai avem puțin şi ajungem». L-am întrebat pe tânărul ofiţer unde mergem, iar el mi-a răspuns imediat: «Mergem la Ambasada Sovietică!». «De ce la Ambasada Sovietică?», l-am întrebat eu. «Păi, acolo au plecat ceilalți», ne răspunseră militarii din TAB… Eram deja pe Şoseaua Kiseleff, în apropierea Ambasadei URSS. Clipele se scurgeau cu repeziciune, iar aceeași întrebare îmi sfredelea creierul: «De ce la Ambasada Sovietică?», «Cine luase o asemenea hotărâre şi de ce?». (…) Am înțeles că o asemenea opțiune nu putea fi acceptată. I-am cerut ofițerului să oprească, să întoarcă TAB-ul şi să ne ducă la Comandamentul din fostul Comitet Central, unde am ajuns în jurul orelor 8.30-9.00„.
„REPRESIUNEA” SI „DREPTURILE OMULUI”
In 2014, invitat la digi24, Dumitru Mazilu a declarat: „Tot timpul am fost cadru didactic și am predat, ceea ce am spus și la Geneva după ce am ieșit din penitenciar. Era februarie 1990, când la Moscova era încă Gorbaciov. Răspunsul meu a fost că dacă mă cheamă să predau drept la KGB, mă duc. Pentru că cei care lucrează în sistemul de represiune trebuie să respecte drepturile omului”
(1) În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Dumitru Mazilu a fost ridicat de la domiciliul său din București, împreună cu soția și fiul său, de către organele de represiune ale Securității și dus la închisoarea din Alexandria. La 22 decembrie 1989, regimul Ceaușescu este înlăturat, iar Dumitru Mazilu este eliberat din închisoare. În aceeași zi, ajunge la clădirea Comitetului Central, după grupul condus de Ion Iliescu. Dumitru Mazilu a luat cuvântul din balcon, afirmând că vine din beciurile Securității.
Iulian Vlad descrie momentul „Cazul Dumitru Mazilu… Vreau să vă spun că lucrurile erau în general sub control, dar în decembrie 1989, din ordinul adjunctului meu, g-ral Stamatoiu, s-au dispus în acest caz niște măsuri pe care mi-e greu să le calific. Au fost implicate și unele unități interne, îndeosebi direcțiile de contraspionaj, filaj și tehnică operativă. S-a întâmplat, însă, un lucru grav, despre care nu mi-au raportat, nici locțiitorul meu, nici șeful Direcției de contraspionaj.
Au hotărât deci să-l scoată din București și, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, l-au ridicat de acasă, împreună cu soția și copilul și i-au dus pe toți trei la Alexandria. În dimineața de 22 decembrie, așa cum procedasem și în zilele anterioare, am luat la telefon șefii de unități să-i întreb dacă au ceva deosebit de raportat. Când am ajuns cu telefonul la Direcția de Anchete, surpriză! Șeful Direcției îmi raportează cu un glas puțin speriat: „Tovarășe general, nu avem probleme deosebite, dar știți, tovarășul general Stamatoiu mi-a dat ordin să-l primesc în arest pe Dumitru Mazilu. Și eu i-am spus că fără aprobarea dumneavoastră nu pot executa un asemenea ordin. A mai zis că vă informează dânsul ulterior și că așa a convenit și cu generalul Mortoiu. Acum, Mazilu cu soția și copilul se află la Alexandria”. Am rămas uimit.
L-am sunat pe Stamatoiu, dar nu l-am găsit. Am lăsat ordin să-l caute și să dea urgent telefon. L-am sunat apoi pe generalul Aurelian Mortoiu, șeful Direcției a III- a, care s-a pierdut cu totul. „Cum ai putut să faci așa ceva fără să-mi raportezi?” „Păi, să vedeți…am crezut că… tovarășul general Stamatoiu mi-a spus că vă raportează dânsul…” Și avea dreptate. Generalul Stamatoiu era adjunctul meu, coordona acțiunea și el trebuia să-mi raporteze. I-am dat următorul ordin: „Te duci personal, acum pleci la Alexandria și îi aduci înapoi pe toți trei. Să-l aduci înapoi și pe colonelul Emil Rădulescu”- unul dintre adjuncții lui. A murit săracul, după ce a făcut și pușcărie, pentru că făcuse reținerea și tot el îl condusese pe Mazilu la Securitatea Teleorman. A avut inspirația că nu l-a introdus în arest. Cum însă i-au ridicat direct din pat atunci când au plecat cu ei la Alexandria, înainte de revenirea la București l- a dus pe Mazilu la un magazin și l-a îmbrăcat, pe banii lui, din cap până-n picioare.
La două-trei ore după plecarea lui Ceaușescu, în biroul lui Silviu Curticeanu, unde mă aflam împreună cu generalul Ștefan Gușe, intră Dumitru Mazilu, bandajat la cap și cu niște plasturi pe față: „Am scăpat. Am ieșit din beciurile Securității, iată cum arăt. Priviți ce mi-au făcut”. Evident că nu-i dăduse nimeni niciun deget, darămite o palmă, un pumn, sau altceva. I-am făcut semn de la ușă să vină spre noi, s-a apropiat și a zis: „Tovarășe general, foștii mei colegi și subordonați ai dumneavoastră…” Zic: „Lasă,o să găsim noi timp să discutăm mai pe îndelete. Acum ești aici, vino lângă mine”.
După cum știți, după câteva zile a continuat mascarada… s-a urcat pe tanc cerând moarte securiștilor, apoi ne-a dat și în judecată pe mine, pe g-ral Stamatoiu, pe col. Rădulescu și col. Manea. Patru din cei aproape 25 de ani de condamnare îi am din procesul intentat de el.
Ca vicepreședinte al CFSN, Dumitru Mazilu coordona Procuratura și Organele de Justiție, numindu-l pe nemernicul de Gheorghe Robu în locul lui Nicolae Popovici la Procuratura Generală. Despre acest Robu s-a spus că a făcut atât de mult rău întrun an cât n-a făcut instituția respectivă în toată existența ei.”
„Deși numit pe o funcție mare, Mazilu devine protagonistul unui nou episod bizar. Pe 12 ianuarie 1990, are loc primul miting împotriva noii Puteri. Oamenii cereau pedepsirea vinovaților pentru crimele de la Revoluție și doreau ca pedeapsa cu moartea să fie reintrodusă, după ce abia fusese abolită. Pe rând, Roma, Gelul Voican Voiculescu și chiar Ion Iliescu au încercat să potolească mulțimea.
Apoi a urcat pe un tanc Mazilu și a strigat: „Îl vreți pe Iliescu jos? Atunci jos Iliescu!” și „Moarte securiștilor!” Seara, își dă demisia din toate funcțiile politice și, după două săptămâni, își anunță retragerea din viața publică. Retragerea e un fel de a spune, pentru că este menținut în mai multe funcții.„
[2] prin Decretul 1151 din 14 decembrie 2004, Ion Iliescu a numit toți membrii Colegiului Național, format din 25 de persoane, și anume Petrică Balint, Sergiu Chiriacescu, Emilian Vasile Cutean, Iosif Dan, Emil Dumitrescu, Lorin Fortuna, Cazimir Ionescu, Claudiu Iordache, Eugenia Iorga, Mihai Ispas, Dumitru Mazilu, Alexandru Mironov, Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Pastor, Romeo Raicu, Petre Roman, Adrian Sanda, Ioan Savu, Răzvan Theodorescu, Dan Toader, Doru Țigău, Viorel Vișan, Valentin Voicilă, Emil Vlădesan, Gelu Voican Voiculescu. Legea nu prevede vreun termen pentru mandatul Colegiului Național, aceștia fiind numiți pe viață.
Colegiul Național a ales și Consiliul Științific al IRRD, organism alcătuit mai ales din istorici de profesie, avînd rolul de a supraveghea publicațiile care apar sub egida institutului. Din cadrul Consiliului Științific provine directorul adjunct al IRRD, acesta fiind, de la înființare pînă acum, istoricul Ioan Scurtu. Printre membrii Consiliului Științific mai fac parte, în 2007: Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Gheorghe Onișoru, Dumitru Mazilu.
Finanțarea IRRD este asigurată mai ales din bugetul de stat al României, ca un subcapitol al bugetului Senatului (art. 8 din Legea 556/2004).
AMINTIRI DIN COMUNISM 