ARDELEANU, Iosif (n. József Demenyi (Demö) ADLER) (26.X.1909 Salonta, Bihor – 1988 București) – fost ilegalist, redactor în echipa inițială a ziarului Scânteia, iar apoi la Contemporanul.
Director în M.A.E. în mandatul Anei Pauker (1947-1951), director general al Direcției Generale a Presei şi Tipăriturilor (președinte al Colegiului direcției – organul de facto al cenzurii în presă, fiinţând pe lângă Consiliul de Miniștri) (din 1951 până în 1973, când este înlocuit cu Ion Cumpănaşu), membru al Comisiei Centrale de revizie (a C.C.) al P.M.R. (1955-1960); în 1958 cercetat disciplinar de C.C.P. (dosar nr. 1070/108 din 5.VI.1958).
Decorat în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a IV-a, iar ca pensionar, în 1978, cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. I-a (Decret nr. 262 din 21 august 1979).
CHIŞINEVSCHI, Liuba (n. Liube KIŞINEVSKAIA) (n. 5 noiembrie.1911 Tighina – 1981 București) – a doua soție lui Iosif Chișinevschi (iniţial a preluat la căsătorie numele Roitman al soțului, revenind, după 1944, la cel de naștere, preluat şi de soțul ei, Iosif)
Fostă ilegalistă (membru de partid din 1930, condamnată în procesul de la Craiova din 1936),
președinte executiv al U.F.A.R. (1945-1946)
membru al Comitetului Executiv şi în C.C. al U.F.D.R. (1948-?)
Vicepreședinte a Confederației Generale a Muncii din 1944 (adjuncta lui Gheorghe Apostol);
membru C.C. al P.C.R. (supleant 1945-1948 şi membru cu drepturi depline 1948-1955);
deputat (1948-1952-1957)
membru al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948-1955);
secretară a Consiliului Central al Sindicatelor (din 1957);
instructor general în cadrul A.R.L.U.S. (în 1964),
membru (1945-1955)
vicepreședintă a Comisiei Controlului de Partid (1955-1960);
activistă a Consiliului Sindicatelor din sectorul 2 Bucuresti (1971-1981);
Decorații:
ordinul “Coroana României” în grad de ofiţer (1947!),
ADELSTEIN, Herman – după război: consilier (1945-1946), apoi inspector general în cadrul Direcţiei Generale C.F.R. din Ministerul Comunicaţiilor, delegat şef al Direcției Regionale București (M.Of. nr. 197 din 28 august 1947, partea I-a, p. 7795 şi nr. 260 din 8 nov. 1946, partea I-a, p. 11761; M.Of. nr. 167 din 26 iulie 1946, partea I-a, p. 6396).
Decorat în 1946, de către fostul suveran Mihai, cu membru al Ordinului “Steaua României” în grad de Comandor (M.Of. nr. 76 din 30 martie 1946, partea I-a, p. 3002)
| VEZI SI COMUNISTII ROMANIEI BORILĂ, Ecaterina (n. Katherina ABRAHAM, 1909, în Satul Lung, jud. Târnava Mică) – „comunistă militantă de origine evreiască” (cf. “Raportului Tismăneanu”), fostă ilegalistă (cu pseudonimul “Petrova”), cumnata ilegalistului Bela Breiner*, soția lui Petru Borilă (n. Iordan … Continuă lectura →
SENCOVICI, Alexandru (n. SZENKOVITS Sándor) (31.VII.1902 Dej – 10.XI.1995 Bucureşti) – membru P.C.d.R. din 1925, membru al secţiei române a Komintern (1935), secretar al Comitetului Teritorial Ardeal al P.C.D.R. (1939-1944).
După război, membru în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii (din 1945); deputat de Satu-Mare în Marea Adunare Naţională, ales pe lista U.P.M. (1946-1948) (M.Of. nr. 26 din 1 feb. 1947, partea I-a, p. 754); ministru adjunct al Muncii şi Prevederilor Sociale (1948-1949); ministru al Industriei Uşoare (1949-1957 şi 1961-1969), ministru al Industriei Bunurilor de Consum (1959-1961); membru al Comisiei Centrale de Revizie. (1955-1960) şi membru al Comitetului Central al P.M.R./P.C.R. (1960-1979).
Decorat în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa II-a, iar în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. III-a;
Casatorit cu N. Elisabeta SENCOVICI (zisă “Bozsi”) – ilegalistă, deținută în perioada războiului; după război activistă de partid; din 1948 membru în C.C. al U.F.D.R.; din februarie 1949 şefă de serviciu tehnic la Direcţia Centrală Industrială a Tricotajelor şi Confecţiilor din Ministerul Industriei (M.Of. nr. 34 din 10 febr. 1949, partea I-a, p. 1189); decorată în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. III-a şi în 1971 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a III-a (Decretul nr. 157/1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România)
Fiul său, Gyuri, a fost soțul solistei Margareta Pâslaru.
Ranghet, Iosif (n. Jozsef RANGECZ, fiul Elisabetei) (7 oct.1904 Olari, Arad – 1 sep..1952) – evreu maghiarofon; cu fişă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 63)
După război membru al C.C. al P.C.R. (1945-1952) şi supleant al Biroului Politic (1948-1952).
Director al serviciului de cadre al PCR (1945-1948), membru al Comisiei Controlului de Partid (1945-1952), deputat de Timiş în Marea Adunare Naţională, ales pe lista Blocului Partidelor Democrate (1946-1948) (M.Of. nr. 26 din 1 feb. 1947, partea I-a, p. 753), prim adjunct al șefului Serviciului Special de Informații (1947-1948), membru supleant al B.P. al P.M.R. (1948-1952); preşedinte al Comitetului pentru Normarea şi Repartizarea Combustibililor (1949-1950).
Decorat în mai 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa I-a, și în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. I-a;
Căsătorit cu RANGHEŢ, Sanda (n. Sandala VEINBERG) – ilegalistă, cu fişă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 114); decorată de autoritățile comuniste în 1949 cu ordinul Apărarea Patriei cls. III-a şi în 1964 cu “Steaua R.P.R.” cls. III-a.
Timp de aproape două decenii (’60-’80) secretar general al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii şi reprezentant al R.S.R. în Biroul Consiliului Mondial al Păcii; cu fişă de cadre la secţia Propagandă-Agitaţie a C.C. al P.C.R. (103/1953);
Înmormântat în fostul complex “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” din actualul Parc Carol din București.
„Eu am intrat în politică în 1942. Eram de-acuma în Rezistenţa franceză. În 1942, legăturile mele, în sus, din Grenoble au spus: Domnule, din acest an te considerăm comunist. Eşti comunist. Nu am spus nimic, decât „Vă mulțumesc pentru încredere...„(Gh. Gaston Grossman)*
GASTON MARIN, Gheorghe (n. Gheorghe GROSMAN)
„Eram student al Universităţii din Grenoble. Politehnica făcea parte din Universitatea din Grenoble. […] În ’40 mi s-a dat diploma de inginer. Şi după aceea imediat m-am prezentat la autorităţile de recrutare ale armatei franceze, unde am declarat că vreau să intru ca voluntar în armată. Franţa căzuse, Franţa fusese jumătate ocupată de nemţi, toată coasta Atlanticului şi partea de nord cu Parisul… Ni s-a spus de la armată: Duceţi-vă repede în sud, îmbarcați-vă cu resturile armatei franceze, veți continua lupta în Africa de Nord. Am plecat spre sud, dar jandarmii ne-au întors înapoi….şi au început zile grele, foarte grele. M-am dus la decanul facultăţii (n.r. şi am cerut: daţi-mi ceva să lucrez… Într-o fermă sărăcăcioasă, al cărei stăpân era bolnav, m-au angajat cu o leafă de un pachet de ţigări Gauloise blonde pe lângă mâncarea din vreo două legume.”
„De citit (n.r. despre comunism), citisem mult. Participasem la diferite mitinguri la Paris, vorbisem cu Thorez, cu Duclos. În dosarul meu se află şi certificatul despre ce am făcut în Franţa semnat de Jacques Duclos, cel care în timpul războiului conducea Partidului Comunist Francez, deoarece Thorez era la Moscova. Deci în ’42 mi s-a spus că datorită activităţii din Rezistenţă sunt membru al PCF. Am venit acasă cu certificatul respectiv, care sper că se găseşte acum în dosarul meu, pentru că l-am predat lui Gheorghiu-Dej”.
Aspect de la inaugurarea Termocentralei electrice de la Doiceşti. Alex. Moghioroş, C. Pîrvulescu, M. Gaston, etc.(1952)
UNGURII I-AU DEPORTAT PE EVREII DIN CLUJ LA AUSCHWITZ
„Tatăl meu a fost imediat gazat când a ajuns la Auschwitz, sora mea s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a fost împuşcată de nemţi, mama, de asemenea, a fost împuşcată. Ungurii au făcut toată treaba. Ei au strâns evreii din Cluj. Unii au putut ieși cu plată, cu şperţuri. Cei care nu avuseseră asemenea posibilități au fost strânşi de doi adjuncţi ai ministrului de Interne de la Budapesta care veniseră special pentru aceasta la Cluj. I-au băgat pe toți într-o fabrică de cărămidă, la început, şi după aceea au fost duși pe rând în lagărele naziste.„
„Eu eram în contact mereu, prin scrisori, cu părinții. Până în ultimul moment, care s-a întâmplat în ’44, la sfârșitul războiului. Atunci nu ne-am mai putut scrie. Nu am mai avut cui scrie… Am avut o casă frumoasă la Cluj, mama şi tata o cumpăraseră. Sora mea tocmai terminase bacalaureatul, avea 20 de ani..”
„La prima posibilitate, cu toate că știam că părinții fuseseră deportați, am vrut să vin acasă. De ce? Pentru că eram legat de ţara asta.”
UNDE MERGEȚI, DOAMNA?!
„Eu am fost totdeauna român, am rămas român şi de aceea, cu prima ocazie, am venit acasă. În Rezistenţă eram şi români, şi iugoslavi. M-am dus la noul ambasador de la Paris al Iugoslaviei, generalul Ilici. Iugoslavii mi-au dat acte false mie, nevestei mele şi băiatului. Am venit cu un avion francez care a făcut escală la Viena, după care a ajuns la Belgrad şi de aici cu trenul.”
Vameşul francez de la Bourget, unde-am luat avionul, a întrebat(-o pe soția mea): „Unde mergeţi, doamnă?”. „En Roumanie.” „Mais vous etes folle?” „Non, je ne suis pas folle de tout, je suis amoureuse.”
„Şi am venit acasă, în casa părintească, cu un copil de 3 luni care trebuia hrănit, care trebuia îmbăiat. Acolo am găsit un unchi care se mutase repede după deportarea părinților ca să moștenească. Aşa sunt oamenii. Au fost însă și oameni foarte buni care au ajutat-o pe soția mea să se descurce cu copilul. Iar eu am plecat la București”.
„EU AM VENIT SA ÎMI FAC MESERIA”
„Am venit la Bucureşti, la Comitetul Central. Eram inginer electrician şi voiam să-mi fac meseria. Şi m-au trimis la Miron Constantinescu, care era secretarul pe probleme organizatorice. Am fost la acesta şi el ştia de acum cine sunt. Dar voia să-mi arate că era cineva şi cunoştea ceva. „Aţi citit Anti-Duhring?”, m-a întrebat. „Am citit asta, dar în tinereţe. În Rezistenţa franceză nu am avut timp să mă ocup de Anti-Duhring sau de orice literatură marxistă. Eu am venit să îmi fac meseria.”
„Nu de meserie avem noi vreme acum, când suntem cu treburi foarte grele. Văd că ştii româneşte şi ungureşte. Avem probleme foarte grele la Oradea. Te trimitem acolo.” Secretar era Leontin Sălăjan Silaghi, foarte bun băiat. Am participat la conferința naţională din 1945, am ascultat raportul lui Gheorghiu-Dej.”
„Munceam la sediul Comitetului Judeţean Bihor, eram în comitetul acela şi munceam. Erau certuri, bătăi între membrii de partid, între membrii de partid şi populaţie…La Oradea erau mai ales maghiari. Români nu prea erau. Puţini erau. Însă secretarul comitetului era român. Silaghi, numit ulterior Sălăjan, era român. „
„GHEORGHIU-DEJ ERA UN PATRIOT”
„Impresie am avut întotdeauna foarte bună despre Dej. Era un patriot desăvârşit. Am lucrat cu el 20 de ani. Nu avea şcoală. Calificarea lui era de lucrător electrician. Asta era. Dar eu vorbesc acum despre el ca om. Avea calități deosebite.Şi faţă de mine, şi faţă de treburile care îi reveneau lui ca ministru al Transporturilor la început.„
Gh. Gheorghiu-Dej si ambasadorul Uniunii Sovietice, A.I. Leontiev, vizitează expoziția „Economia planificată a R.P.R. în plin progres” din parcul de cultură şi odihnă Herăstrău, alături de Gaston Marin, ş.a.(15.12.1952).
„Eu l-am ajutat în toate. Ulterior am venit la Bucureşti. Tocmai voiam să îmi aduc nevasta şi băiatul la Cluj de la Oradea şi vine un telefon să mă prezint imediat la Bucureşti. Asta era contribuţia lui Vasilichi. Mă cunoştea de la Paris.„
„ROMANIA (LUI DEJ) A FOST ADMIRATA DE TOATĂ LUMEA”
România a devenit o ţară puternică, prosperă care n-avea nici o datorie faţă de nimeni. Am făcut o serie de uzine pe baza unei concepții proprii de dezvoltare a economiei.„
„Siderurgia a fost una, electrificarea, chimia Dej a acordat o importanţă acestui minister, unde Florescu era ministru , industria uşoară, alimentară… Am cumpărat foarte multe părţi de uzine din Franţa, din Anglia, din Germania, de peste tot. Şi din Statele Unite. Pentru că noi am dus o politică nu de satelit al Moscovei..„
„România s-a dezvoltat şi a fost admirată de toată lumea, pentru că în 20 de ani din 1945 şi până la moartea lui Dej economia s-a dezvoltat foarte armonios peste tot. Statisticile mondiale arătau atunci că România era a doua în lume, după Japonia, după indicele ratei de creştere economice. Să citiţi părerile unor mari potentaţi ai industriei capitalismului dezvoltat despre România. „Aşa cum aţi făcut voi planificarea, este un exemplu de urmat” – ziceau ei. Într-adevăr, în 20 de ani, cât timp a condus Dej, am făcut din România o ţară extraordinar de dezvoltată. Nu aveam nivelul de trai încă foarte bun, e adevărat, dar...”
„STALIN PUTEA SA NE FACĂ PRAF PUR SI SIMPLU”
„Stalin avea şi nişte calităţi anume pentru a conduce Uniunea Sovietică. Cu toate greşelile sale enorme şi hidoase. Avea o judecată deosebită şi voia ca să fie o Românie. Că altfel putea să ne facă praf pur şi simplu. A avut discuțiile cu Churchill când acela a venit ca samsarul.„
„Churchill a fost un mare samsar al istoriei. Marele britanic pentru care interesul lui era totul. Noi am căzut pe zona sovietică cu acordul lui Churchill şi săracul Roosvelt, care era pe moarte. Noi am fost aruncați de Churchill şi Roosvelt, la Yalta, unde s-a hotărât cum se împarte lumea„.
„După război erau tratate între cei trei aliaţi şi noi aveam o ţară mică, mai mult nu ne puteam zbate în acel context. Am apărat însă întotdeauna interesele României. Cele mai bune dovezi sunt deschiderea noastră spre Occident eu am fost de multe ori în Franţa şi Anglia. Aveam afaceri foarte bune cu Vestul, inclusiv cu Germania.„
„UN FALS ISTORIC NEMAIPOMENIT”
„A venit Ceauşescu, nu se pricepea la prea multe. Dar nici el nu a făcut greşeli atât de mari încât să cadă România la nivelul acesta de acum. După 1990, oamenii nu erau pregătiţi pentru aşa ceva. S-a reuşit demolarea potenţialului economic existent al României. „Trebuie să distrugem comunismul!” – s-a spus. Revoluţia franceză din 1789 n-a dărâmat nici un atelier făcut în timpul feudalismului. A dărâmat nişte oameni. Nu potenţialul economic al Franţei. Uitaţi-vă câţi şperţari sunt acum aici!? Câţi vând totul pentru interesul lor personal!?…”
„Oamenii care au condus aici după comunism ce au făcut? Principalul lor scop este să demonstreze că comunismul este un sistem criminal care a făcut numai rău României. Acesta este un fals istoric nemaipomenit„.
„Eu sunt un comunist de un anumit fel. Recunosc toate tarele… Dar nu trebuia să fie împușcat Ceaușescu, acestea nu sunt metode democratice. Au vrut să demonstreze că totul este rău.„
GASTON MARIN, Gheorghe (n. Gheorghe GROSMAN sau GROSSMAN); fiul lui Alexandru și Terezia) (14 mai 1918, Pădureni, Arad – 25 februarie 2010)
Gheorghe Grossman a absolvit cursurile liceului românesc din Petroșani. A dat examenul de bacalaureat la Deva, a efectuat serviciul militar și după aceea a plecat în Franța, unde intenționa să studieze matematica și fizica. A urmat însă cursurile Facultății de Electrotehnică și Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Grénoble (Franța) (1938-1940), unde, in 1941, și-a susținut și teza de doctorat, fără a mai primi titlul.
Gheorghe Grossman a activat în mișcarea de rezistență franceză, iar în 1942 a intrat în Partidul Comunist Francez. Acolo a primit numele conspirativ de Gaston Marin, pe care îl va păstra, ca nume oficial, toată viața.
Din 1942, membru P.C.d.R. secretar particular al lui Dej; cu fişă personală în Arhivele Comintern (INCOMKA, fond 495 (“România”), inv. 225, dosar nr. 2321)
În august 1944, Gaston a participat la eliberarea orașului francez Carmaux, capturând 120 soldați germani. Câteva zile mai târziu, el a eliberat orașul Albi, prefectura departamentului Tarn.
Încadrat, in 1947, ca rezervist (pentru merite de voluntar antifascist), cu grad de maior, în Forţele Armate, prin Decretul regal nr. 2066 din 20 oct. 1947 (M.Of. nr. 253 din 1 nov. 1947, partea I-a, p. 9763)
După război, a revenit în România, fiind trimis mai întâi, in calitate de tehnocrat, la sediul Comitetului Județean Bihor al PCR. Ulterior, a fost numit consilier la Președinţia Consiliului de Miniștri (1945-1948). Pentru câteva luni, în 1947, activează ca secretar general al Ministerului Industriei şi Comerțului).
S-a angajat in acțiunile de refacere a economiei distruse, in mare parte, de război. Nota dominanta a activității sale, pe care a desfășurat-o până la sfârșitul anului 1984 (când s-a delimitat net de conducerea de atunci a tarii), a constituit-o participarea la marile proiecte de industrializare. Practic, timp de un deceniu, Gheorghe Gaston s-a aflat in centrul decizional și operational al dezvoltării sectorului energetic al tarii (in calitate de conducător al unui minister care și-a schimbat destul de des denumirea)
Membru al Consiliului Ministeriale pentru Redresare Economică și Stabilizare Monetară (din 1947), secretar general și ministru adjunct la Ministerul Economiei Naţionale (1948-1949), deputat în Marea Adunare Naţională (1952-1985), ministrul Industriei și Energiei Electrice și Electrotehnice (1952-1958).
Membru al C.C. al P.C.R. (1960-1984); numit președinte al Comitetului de Stat pentru Planificare.
In 1962; vicepreședintele Consiliului de Miniștri (1962-1969), președinte al Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară (1955-1966); președinte al Comitetului de Stat pentru Prețuri (1969-1982), până la înlocuirea sa din funcțiile oficiale de către Nicolae Ceaușescu.
In 1963, după participarea la funeraliile președintelui american John F. Kennedy, a consolidat relațiile diplomatice ale României cu lumea occidentală, inclusiv cu Statele Unite ale Americii, acțiuni care au fost încurajate de guvernul american și de președintele Lyndon B. Johnson.
A făcut parte din guvernele: Groza (4), Gheorghiu (1), Gheorghiu (2), Stoica (1), Stoica (2), Maurer (1), Maurer (2), Maurer (3), Maurer (4), Maurer (5), Mănescu (1), Mănescu (2), Verdeț (1), Verdeț (2).
Decorat de către fostul suveran Mihai în 1947 cu Ordinul “Steaua României” în grad de Ofițer (M.Of. nr. 194 din 25 aug. 1947, partea I-a, p. 7666); de către Gheorghiu-Dej; cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa I „, pentru merite deosebite in opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversari a eliberării patriei”, prin Decretul nr. 509/1964, și de către Nicolae Ceausescu, cu Ordinul Apărarea Patriei clasa I, prin Decretul nr. 157/1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România. „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru activitate îndelungată în mișcarea muncitorească și merite deosebite în opera de construire a socialismului”.
Emigrat în Israel în 1989 (după alte surse, în 1986). Ulterior, a revenit în România.
A avut doi copii: un băiat, fizicianul Alexandru Adalbert Marin (emigrat în SUA în 1983), căsătorit cu Irina Cajal (fiica academicianului Nicolae Cajal) si o fata, Jacqueline, căsătorita cu Radu Osman (fiul ilegalistului Hristache Osman şi al Victoriei Gheorghiu, sora lui Gheorghiu-Dej). Ambii trăiau, în 2013, în Israel, sub numele “Ossman”
*extras din interviul realizat in 2006 de Lavinia Betea
Nicolae Guină (n. 19 martie 1911 -d.) – membru UTC din 1930, membru PMR din 1932, carnet de partid nr. 000129/6398, eliberat de comitetul de Partid al capitalei. Ambasador in URSS (1960-1966).
Decorat cu ordinul Muncii cls. a-II-a, Steaua RPR cls. a-III-a.
NR. FISA
NR. DOSAR
NUME
DATA NASTERII
7971
122310
GUINA NICOLAE
1911-03-19
ZAHARESCU, Betty (zisă “Bibi”) (n. PLICH) (11.IV.1913 Chişinău – 15.X.1999 Bucureşti, asasinată) – soţia ilegalistului Baruch Lerner, apoi a academicianului Barbu Zaharescu; după război în conducerea U.F.A.R./U.F.D.R., apoi însoţindu-şi soţul în misiunile diplomatice; decorată prin decretul nr. 157 din 4 mai 1971 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a III-a; după unele surse, bunica prezentatorului TV Andrei Zaharescu (fiul lui Mircea); mama lui Laurent Sorell (stabilit în Texas, S.U.A.), Mircea Zaharescu (București), Anna Fielder (Londra) şi Vladimir Zaharescu (Ierusalim); [înapoi]
CHIŞINEVSCHI, Liuba (n. Liube KIŞINEVSKAIA) (n. 5.XI.1911 Tighina – d. 1981 București) – a doua soție lui Iosif Chişinevschi (iniţial a preluat la căsătorie numele Roitman al soţului, revenind însă după 1944 la cel de naștere, preluat şi de Iosif) – fostă ilegalistă (membru de partid din 1930, condamnată în procesul de la Craiova din 1936), președinte executiv al U.F.A.R. (1945-1946), apoi membru al Comitetului Executiv şi în C.C. al U.F.D.R. (1948-?), vicepreședinte a Confederației Generale a Muncii din 1944 (adjuncta lui Gheorghe Apostol); membru C.C. al P.C.R. (supleant 1945-1948 şi membru cu drepturi depline 1948-1955); deputat (1948-1952-1957) şi membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1955); secretară a Consiliului Central al Sindicatelor (din 1957); instructor general în cadrul A.R.L.U.S. (în 1964), membru (1945-1955) şi apoi vicepreşedintă a Comisiei Controlului de Partid (1955-1960); activistă a Consiliului Sindicatelor din sectorul 2 al capitalei (1971-1981); decorată în 1947 cu ordinul “Coroana României” în grad de ofiţer (1947!), în 1948 cu ordinul “Steaua R.P.R.” clasa a II-a, în 1949 cu ordinul “Muncii” clasaI-a, iar 1971 cu ordinul “Tudor Vladimirescu” clasa a II-a (Decretul nr. 157 din 4 mai 1971). [inapoi]
MANOLE, Ofelia (n. ZEITMAN, după alte surse Zeidman; căs. cu Emanoil Vinea; zisă şi “Irina” şi “Jeni”, fiica lui Isidor şi Ernestina)) (15.II.1908 Reni, Ucraina – 1983 Bucureşti, ucisă de iubitul fiicei ei) – fostă ilegalistă (membru de partid din 1926), după război membră în conducerea Apărării Patriotice, membru supleant al C.C. al P.M.R. (1948-1958), secretar general la Ministerul Sănătăţii (1948-1950), membru în conducerea U.F.A.R. (1945-1948), membru al C.C., al Comitetului Executiv şi al Secretariatului U.F.D.R. (1948-1952), colaboratoare a revistei Femeia a F.D.F.R. (1946-1948), deputat M.A.N. (1948-1952), membru şi apoi şefă a secţiei Cultură a C.C. al P.C.R. în anii ‟50, secretar al Comitetului Regional Bucureşti al partidului (1954-1958) şi prim-adjunct aş şefului Secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R (1956-1958); marginalizată în 1958 în lotul “fracţioniştilor”, reabilitată în 1964; decorată în 1949 cu ordinul “Apărarea Patriei” cls. I-a şi în 1978 cu ordinul “23 August” cls.I; [inapoi]
TOP 20 COMUNISTI, „COLEGI” DE DETENTIE CU GHEORGHIU-DEJ LA TARGU JIU
AMINTIRI DIN COMUNISM 