SERVICIILE SECRETE AMERICANE – DEZVĂLUIRI INEDITE DESPRE OPERAȚIUNEA „CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ”

Rapoarte inițial secrete ale Agenției Centrale de Informații (CIA), au oferit recent detalii mai puțin cunoscute, care explică eșecul mega-proiectului „Canalul Dunăre-Marea Neagră” demarat de Gheorghiu-Dej, oferind și informații despre utilajele și condițiile de muncă ale celor obligați să participe la construcția acestuia.

După aproape cinci ani de lucrări, în care au fost folosiți zeci de mii de muncitori (majoritatea prizonieri în lagărele din Dobrogea), obiectivul a fost calificat drept un fiasco răsunător al acelor vremuri.

SCOPUL „CANALULUI” ȘI TERMENUL DE EXECUȚIE

„Marele canal fluvial este destinat să facă posibilă intrarea navelor sovietice de 15.000 de tone în inima Balcanilor” – dezvăluie unul dintre rapoartele CIA, in 1950.

„Canalul este construit sub Direcţia Generală Superioară a Muncii – DGSM. Conform planului, trebuie finalizat în 1955, dar se așteaptă să fie realizat până în 1954.”
„Acest canal va avea 65 de kilometri lungime, 80 de metri lăţie şi nouă metri adâncime. Va fi de 300 de metri lăţime la Cernavodă şi Capul Midia.” – un alt raport CIA

CINE MUNCEA LA CANAL

„Cea mai mare parte a muncitorilor, între 15.000 și 18.000, sunt deținuți ai Ministerului de Interne, aduși în lagărele Taşaul, Poarta Albă, Cernavodă și Columbia – de lângă Cernavodă.” – menționează o alta nota a CIA, din 1950.

„Sunt deținuți de drept comun, persoane care au încercat să fugă din ţară și deținuți politici. Uneori sunt bătuți și forțați să muncească la temperaturi negative”.

citește si Coloniile de muncă din România comunistă

CONDIȚII LE DE MUNCĂ

„Acești muncitori locuiesc în 17 lagăre, cele mai mari fiind la Năvodari și Poarta Albă. În unele locuri se lucrează în trei schimburi. Fiecare prizonier muncește opt ore, se odihnește opt ore și apoi muncește din nou opt ore. Prizonierii locuiesc în barăci, dorm pe paie și nu au mâncare suficientă. Rata mortalității este foarte ridicată printre ei”- un document din iunie 1953, păstrat în arhivele CIA.

„Barăcile ocupă zece hectare. Fiecare baracă are 25 m lungime şi 10 mi lăţime”- arăta o altă notă informativă din 19 februarie 1953

„Iși țin mâncarea și păturile in geamantane militare și dorm în paturi de fier. Comandanții lagărelor au dreptul să le permită sau să le interzică să primească pachete de la familii” – alta nota CIA

LAGĂRELE DE MUNCĂ

„La Cernavodă a fost înființat un lagăr pentru femei, cu 400 de deținute. În una dintre coloniile pentru femei, de lângă Sulina, deținutele politice locuiesc împreună cu prostituatele”, arăta o altă notă secretă, din 2 iunie 1953. „Multe dintre prostituate sunt aduse de pe străzile din București, direct în detașamentele de muncă forțată”

„Mai exista un lagăr pentru prizonierii pedepsiți pentru ineficienţă administrativă. La Castelul, lângă Medgidia, este un lagăr pentru 1.000 de deţinuţi de drept comun. La Saligny funcționează un lagăr pentru deținuții de drept comun şi politici. La Poarta Albă sunt circa 7.000 de prizonieri, cu pedepse mai mici de trei ani.”

„La Valea Neagră lângă Lacul Taşaul, exista un lagăr pentru deținuții cu pedepse între trei și 10 ani, politici și de drept comun, iar la Cap Midia pentru cei cu pedepse de peste 10 ani. Un alt lagăr se afla în Peninsula, lână Lacul Taşaul”.

„Cea mai cunoscută închisoare este la Kilometrul 31 al Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde sunt ținuți aproximativ 2.000 de oameni. Prizonierii sunt condamnați la pedepse de 10 – 15 ani de închisoare, sunt complet izolați și folosiți doar la săpat.”

„Cel mai mare lagăr este la Poarta Albă, cu 6.000 de prizonieri” -o nota din 1953. „Exista un loc de tranzit, unde deținuții sunt examinați şi distribuiți pe șantier.”

UNIFORMA DE LUCRU

„Vara prizonierii sunt îmbrăcați în bocanci, pantaloni scurți și tricouri de bumbac.Iarna li se dau izmene și paltoane” – alt raport CIA

HRANA MUNCITORILOR

„Deținuții primesc dimineața 250 de grame de pâine neagră, o cană de ceai și 35 de grame de marmeladă. La prânz au 250 de grame de pâine neagră, 350 de grame de supă, 300 de grame de fasole sau cartofi și, de trei ori pe săptămână, 150 de grame de carne”
„La cină li se oferă 400 de grame de pâine de mălai şi 200 de grame de fasole sau cartofi. Mai primesc cinci ţigări şi 250 de grame de săpun pe lună’ – arăta o notă secretă a CIA, din 1952.

METODE DE LUCRU ȘI UTILAJELE FOLOSITE

„Proiectul se bazează pe folosirea la maximum a capacității de muncă manuală și pe minima folosire a utilajelor„.
„Fiecare muncitor trebuie să sape între un metru – un metru jumătate și nouă metri de șanțuri pe zi”, se arăta într-o notă secretă a CIA.

„Excavatoarele fabricate în Cehoslovacia de pe șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră sunt atât de slabe în privința calității, încât după trei luni de întrebuințare funcționează doar cu reparații continue” – alta nota CIA

„Excavatoarele electrice produse în Uniunea Sovietică nu sunt puse în funcțiune. Excavarea cu echipamente sovietice este făcută momentan cu utilaje de mâna a doua, incluzând echipament P & H, vândut clienților români înaintea războiului.” – alt raport CIA

„Cea mai mare parte a muncii de mutare a pământului este făcută manual, de prizonierii implicați în proiect. Unele componente din tractoarele Caterpillar au fost primite din Marea Britanie, dar pompele, injectoarele, cilindrul și rolele nu au putut fi obținute de la englezi” – o notă informativă a CIA, din iunie 1952.

„Unele echipamente fabricate în Germania sau în țările satelite au fost revopsite pentru a părea că sunt de proveniență sovietică”
„Muncitorii se amuză când descoperă mărcile originale sub vopseaua aplicată prost. Marcajele găsite de obicei sunt: „Orestein & Koppel, A. G.” şi „A.L. Hoepfner, Dormund” – un document secret, din august 1952.

„Aproape 5.000 de utilaje, motoare şi vagoneţi, dintre care 92 de excavatoare şi peste 1.500 de camioane au fost folosite pana acum pe șantier” – alta nota CIA, în 1952

FACILITĂȚI PENTRU MUNCITORI

1. PRIVILEGII PENTRU VOLUNTARI

„Sunt acordate unele privilegii celor care se oferă voluntar pentru a munci la canal; mulți (constănțeni) și-au părăsit vechile meserii pentru a veni pe șantier” – releva o notă secretă din 14 aprilie 1950.

2. CASE, BIROURI, ȘCOLI

„Au fost construite case, birouri, instalații de apă și străzi pentru muncitorii din Năvodari. O şcoală de ucenici a fost înființată la Constanța, pentru viitorii muncitori de pe șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră.” – alta nota a CIA.

3. FILME SOVIETICE CA DIVERTISMENT

„Deşi Canalul este sinonim cu Iadul pentru orice muncitor, au fost făcute câteva eforturi pentru ridicarea moralului celor care nu sunt prizonieri. În trei ani, s-au difuzat 560 de spectacole, de diferite feluri. Trei camioane aduc filme sovietice în zone în care nu exista un alt fel de divertisment” – un alt raport informativ CIA.

PROPAGANDA PENTRU CANAL

„Șantierul a avut un ziar de propagandă numit „Canalul”, care apărea în Constanța și costa trei lei. Entuziasmul prezentat de autorități s-a risipit în scurt timp’ – o nota CIA.

CAUZELE EȘECULUI ȘI VINOVAȚII

AGERPRES: Fotografie de propaganda pe șantierul canalului Dunăre-Marea Neagra, 1949.

Planurile tehnice originale ale Canalului Dunăre – Marea Neagră au fost realizate de inginerul Iarca Oprişan. El a fost arestat pentru întârzierea lucrărilor la Canal, în primul an, şi a fost înlocuit cu un inginer comunist, numit Comino, care încă este la conducerea lucrărilor”, informa CIA, în august 1952.

„Multe material sunt produse local și altele sunt aduse din URSS. Nimic nu ajunge la timp. Au fost atâtea întârzieri la Canal că de-abia un sfert din el a fost realizat” – alta nota, în 1952.

„Mașinăriile sovietice utilizate la construcția Canalului sunt defecte şi se strică constant, încetinind operațiunile” – note CIA în anii 1952 – 1953

„Guvernul român a dat vina pe muncitori, multi dintre ei deținuți politici, susținând că au sabotat proiectul. Se pretinde că mai multe lagăre de muncă pentru deținuții politici au fost dezafectate, iar muncitorii au fost transferați la minele de uraniu care au fost deschide recent lângă Baia Mare, în Transilvania” – raport CIA

REZULTATUL FINAL

„Doar 20 de kilometri din Canalul Dunăre – Mare Neagră au fost finalizați complet înainte ca lucrările să înceteze (n.r. în toamna anului 1953.) Toate utilajele au fost dezmembrate, iar materialele rămase au fost transportate în Uniunea Sovietică” – informa CIA, într-un raport din 1954.

---

TESTIMONIAL: „SĂ NE FEREASCĂ DUMNEZEU!”

„Tatăl meu era maistru electrician , noi fiind concetățeni. L-am rugat în repetate rânduri să mă ia și pe mine pe șantier *( aveam 7-8 ani). M-a refuzat mult timp. Prin 52 m-a luat. A fost traumatizant ptr. un copil Multi deținuți erau chiaburi, adică oameni harnici cu o brumă de agoniseala. Oameni politici din partidele istorice, foști ofițeri ce au luptat în est, făceau grosul deținuților. Mă apucă scirba cînd văd cum unii/unele tot ne arată imagini de pe vremea comunismului cu sublinierea: ce fericiți eram, ce bine era, ce dor ne este de educația care ni se făcea, cit de minunat era să fi pionier e.t.c.SA NE FEREASCĂ DUMNEZEU!” – Nicolae Vranceanu, 26 mai 2020, preluare de pe https://www.facebook.com/Amintiri.din.comunism/

(*) șantierul de la Canalul Dunăre-Marea Neagra

---

Citește și:

• | Canalul Dunăre-Marea Neagră
• | MAGISTRALA ALBASTRA

---

SEFII GULAG

„Era lui Stalin a fost una de dezvoltare economică rapidă în Uniunea Sovietică. Propaganda de stat lăuda imensele proiecte de infrastructură puse în practică cu o viteză nemaivăzută, care au transformat un imperiul rural, agricol, într-o putere industrială. Dar multe din aceste proiecte cu care se lăuda propaganda – cum ar fi între altele canalul Moscova-Volga (Canalul Lenin Volga–Don n.r.), Canalul Belomor, și Linia ferată transpolară (așa-numita Cale ferată a oaselor) – au fost construite parțial sau în întregime de către prizonieri din faimosul Gulag al lui Stalin, o rețea de lagăre de muncă care împânzeau întreaga țară.” (*)

„Se estimează că, din 1929 până în 1953, anul morții lui Stalin, 14 milioane de oameni au trecut prin Gulag. Aproximativ un milion 600 au murit acolo. Cei din lagăre erau prost hrăniți, aveau foarte puțină asistență medicală, nu aveau haine pentru a se proteja de condițiile meteorologice deseori brutale, și mai ales nu aveau la îndemână unelte și mașini moderne.”

Din noiembrie 1917, tribunalele revoluționare ale lui Lenin, alcătuite din „susținători ai revoluției bolșevice”, aleși la întâmplare, au început sa condamne „dușmanii revoluției si ai poporului”, aleși tot la întâmplare. Suprapopularea din închisori, a dus la „soluții creatoare”: GULAG-urile, sau lagărele de munca. [1]

Genrikh Yagoda (Yenokh Gershevich Iyeguda, n. 7 noiembrie 1891, într-o familie de evrei din Rybinsk – d. 15 martie 1938, executat), unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei umanității, fondator al primului şi celui mai mare instrument de ucidere sistematică în masă, numită Administraţia Generală a Lagărelor de muncă forțată, cunoscut şi sub numele generic de GULAG. – instrument major de represiune politică în Uniunea Sovietică.

Începând din 1922, lagărele au fost plasate sub jurisdicția NKVD. În 1933, 200.000 de deținuți au săpat canalul Moscova-Volga-Don. Tot în 1933, 20.000 de deținuți din lagărele de la Uhta şi Peciora extrăgeau petrol.

În 1918–1922, GULAG a fost administrat de CEKA, urmată de GPU (1922–23), OGPU (1923–1934), ulterior de NKVD (1934–1946), iar în ultimii ani de Ministerul Afacerilor Interne (MVD). 

Lagărul de prizonieri Solovki, primul lagăr de muncă corecțională construit după revoluție, a fost înființat în 1918 și legalizat printr-un decret , „Despre crearea lagărelor de muncă forțată” emis la 15 aprilie 1919. In total, în Uniunea Sovietică, au fost 53 direcții ale lagărului Gulag (denumite în mod colocvial „lagăre”) și 423 colonii de muncă

NKVD, LA CONDUCEREA LAGARELOR

Principalii oficiali ai poliției secrete sovietice implicați în organizarea muncii forțate in Gulag, pentru „reeducarea” deținuților politici au fost Matvey Berman, torționar, șef al sistemului de lagăre sovietice Gulag; Lazar Iosifovich Kogan, șeful MosVolgaStroy; Semyen Firin, șef adjunct al Gulagului și șef al Dmitlag; generalul Zinovy Borisovich Katsnelson, șef adjunct al Gulag din 1934; si Izrael Pliner (șeful Gulag din 1936, a supravegheat finalizarea construcției canalului Moscova-Volga (1937).

In 1935, potrivit propriului său raport, Matvei Davidovich Berman se ocupa de peste 740.000 de prizonieri, care lucrau la 15 proiecte majore în Gulag.

Un document ulterior al lui Berman – Top Secret, „Cu privire la utilizarea cotelor pentru lagărele de muncă de reeducare din NKVD” (datat 11 ianuarie 1935) – menționează că sumele planificate pentru deținuții care lucrau la canale erau de „4 ruble si 3 copeici pe zi/persoana, dar cheltuielile efective erau ceva mai mari, 4 ruble si 36 copeici pe zi.”

In căutarea hranei, prizonierii au fost conduși să scotocească prin lăzile de gunoi și să mănânce fructe de pădure și frunze otrăvitoare.

Printre tehnicile de înfrângere a voinței prizonierilor figurau nu doar înfometarea, ci inclusiv cele descrise de Alexandru Soljenitin, in „Arhipelagul Gulag„:
„Este extrem de satisfăcător, sa izbucnești!” – spuneau comandatii Gulag-ului instruindu-i pe cei care urmau sa interogheze prizonierii – „Lasă-ți furia să-și dea drumul; nu-ți pune limite. Nu te reține! Atunci când interoghezi, scuipă în gura acuzatului! Și împinge-i fața într-o toaletă plină! Aceasta este starea sufletească în care trebuie sa-i aduci pe credincioșii creștini. Sau urinează în fața unui prizonier îngenuncheat! După o asemenea furtună de furie, te simți cu adevărat dumnezeu, omule!” [2]

În august 1918, Berman s-a alăturat CEKA. și a fost numit șef al CEKA în orașul Glazov. Din 1923 până în 1924, a fost Comisarul Poporului pentru Securitatea Statului, în Republica Socialistă Sovietică Autonomă Buriat-Mongolă.

Căderea lui Berman a început în vremea Marii Terori. La 17 august 1937, și-a pierdut funcția de șef al Gulagului și a fost numit Comisar al Poporului pentru poștă și telecomunicații.

La 23 decembrie 1938, Berman a fost expulzat din Partidul Comunist Sovietic. Arestat a doua zi, în biroul lui Malenkov, a fost trimis în închisoare la Lubyanka. Găsit vinovat de Colegiul Militar al Curții Supreme al URSS pentru apartenența la o „organizație teroristă și de sabotaj”, a fost împușcat la 7 martie 1939, la Kommunarka. Ulterior, reabilitat postmortem, pe 17 octombrie 1957.

Fratele sau, Solomon Berman (1902–1940), a deținut, de asemenea, funcții de conducere NKVD, până la arestarea sa în octombrie 1938; a fost executat la 19 ianuarie 1940.

Al treilea frate, Boris Davidovich Berman, a fost, de asemenea, ofițer principal al NKVD. A jucat un rol proeminent în Marea Epurare, înainte de a fi el însuși arestat și împușcat.

---

[1] La inițiativa lui Lenin, in categoria de „dușmani ai poporului” au fost incluși toți „foștii“, adică aristocrați, funcționari ai regimului țarist, inclusiv lucrători ai organelor de drept. „Evreii, care formau undeva la 5% din populația Rusiei la acea vreme, aveau poziții de putere însemnate în fazele incipiente ale regimului bolșevic: nume precum Lenin, Troţki şi Genrikh Yagoda (n.r. Yenokh Gershevich Iyeguda), cel care a fondat primul şi cel mai mare instrument de ucidere sistematică în masă, numită „Administrația Generală a Lagărelor de muncă forțată”, sau mai cunoscut şi sub numele generic de „gulag”. Alte persoane importante din cercul lui Yagoda, care au creat şi au administrat gulagurile, Aron Solts, Lazar Kogan, Naftaly Frenkel, Matvei Berman şi Yakov Rappoport erau de asemenea evrei. Conform unor statistici, în 1934 38,5% din cei care ocupau poziții de putere erau de origini evreiești.”(in articolul „Cazul Genrikh Yagoda, fondatorul gulagurilor. Zeci de milioane de oameni au murit din cauza sistemului creat de el„, Alexandru Voiculescu 01.14.2017) [înapoi]

[2] „Da, era o proporție mare de evrei la comanda Gulag-ului. Portretele directorilor Gulag-ului pentru construcția Canalului Marea Albă-Marea Baltica, din 1936, au provocat indignare; s-a spus că i-am selectat pe evrei intenționat. Dar nu i-am selectat eu, eu doar am reprodus fotografiile tuturor Înalților Directori ai BelBaltlag [administrația taberei Marea Albă – Canalul Baltic] Sunt vinovat că s-au dovedit a fi evrei?” (Alexandru Soljenitin)
După apariția volumului „Arhipelagul Gulag” al lui Soljenitsyn – consemna un istoric – „este clar că epopeea eroică a Canalului Marea Albă – Marea Baltică a fost un mit, bazat pe minciunile propagandistice. Belomorkanal este acum sinonim nu fapte genial eroice, ci doar cu un imens lagăr de concentrare”. [înapoi]

(*) surse: Julie Draskoczy, „BELOMOR, Criminality and Creativity in Stalin’s Gulag”, Boston 2014 * „Stalin, PROPAGANDĂ ȘI REALITATE”, in articolul „Stalin. 60 de ani de la moarte”, publicat de radio-europa libera Moldova * Khlevniuk, Oleg V. (2004) „The History of the Gulag. From Collectivization to the Great Terror”, New Haven: Yale University Press,. ISBN 0-300-09284-9 * Anne Applebaum, „Gulagul. O istorie”, Ed. Humanitas, București, 2011 * Jean-Jacques Marie, Gulagul, traducere şi note de Florin Constantiniu, Ed. Corint, Bucureşti, 2001 * gulaghistoryorg * Alexandru Soljenitin, „Arhipelagul Gulag” („The Gulag Archipelago”, Harper & Row) [înapoi]

Periprava, lagărul muncii şi al morții in regimul Gheorghiu-Dej

Prin Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, semnat de Președintele Marii Adunări Naționale, Dr. C.I. Parhon, în Romania se înființează legal unitățile de muncă „pentru reeducarea elementelor dușmănoase Republicii Populare Române şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condițiile democrației populare şi construirii socialismului” .

Hotărârea Consiliului de Miniştri (HCM) nr. 1554/1952 transforma unitățile de muncă, înființate în 1950, în colonii de muncă, destinate celor care „direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie infracțiuni” .

În 1958, Decretul Prezidiului MAN nr. 89/1958 decide că „pot fi stabilite în locuri de muncă anume destinate persoanele care prin faptele lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracțiuni”, act care permite înființarea a noi centre de detenție și muncă forțată, printre care lagărele de la Salcia şi Periprava..

Alături de închisorile de la Sighet, Jilava, Râmnicu Sărat, Pitesti şi Aiud, Periprava a fost lagăr „fruntas” in decimarea elitelor politice, militare și culturale ale României interbelice.

Colonia de muncă Periprava, cunoscută în limbajul birocrației penitenciare drept Formațiunea 0830 era situată pe grindul Letea, în Delta Dunării, la 30 de km distanta de punctul de vărsare al brațului Chilia în Marea Neagră. Izolat de apele Dunării, lagărul se afla la 3 km de satul Periprava, de la care provine si numele, și la 8 km de satul C.A. Rosetti. Inițial, punct de lucru pentru recoltarea stufului, și secție a formațiunii Chilia, Periprava devine unitate independentă la 1 iulie 1956.

Colonia dispunea de barăci, grajduri, magazii, silozuri, bucătărie şi era înconjurată de un gard de sârmă ghimpată, înalt de 2,5 metri. La Periprava, deţinuţii au fost folosiţi la construirea digului, defrişarea stufului, desţelenirea terenului din zonă, creşterea animalelor într-o fermă zootehnică, dar şi la construirea unei şosele de 2,5 kilometri, cale de acces către colonie.

Periprava/Formaţiunea 0830, era compusă din trei părți. Două dintre acestea se aflau pe uscat, iar cea de-a treia pe apă. Prima dintre ele, cea mai mare, locul în care se afla conducerea lagărului, era întinsă pe o suprafață de aproximativ două ha, înconjurată cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de 2,5 metri, susținut din loc în loc de foişoare de observație. Aici se aflau clădirile administrative, corpul de gardă, infirmeria, un club destinat deținuților pentru activități de reeducare mai puțin violente fizic, uzina electrică, fabrica de pâine, fabrica de cărămidă, o fermă de animale. În interiorul lagărului se mai afla o zonă înconjurată la rîndul ei cu sîrmă ghimpată, zona barăcilor dormitor ale deţinuţilor, construite din chirpici, acoperite cu stuf, așezate direct pe pămînt, fără niciun soi de pardoseală .

Cea de-a doua componentă a lagărului, cunoscută drept „secția Grind”, destinată exclusiv politicilor, se afla la 3 km de cea principală, către comuna C.A. Rosetti și satul Sfiștoca, formată din doar patru barăci, efectivul maxim al celor încarcerați aici ajungând la 500 de deținuți . Perimetrul acestei secții era și el înconjurat cu un gard din sârmă ghimpată, din loc în loc aflându-se posturi de observație.

Din rațiuni de mobilitate, dar mai ales din lipsa spațiului, ca urmare a valului de internări în coloniile de muncă prilejuit de arestările ce au urmat Decretului-lege nr. 89/1958, coloniei i s-a mai adăugat o secție plutitoare, formată din 2-4 bacuri, ancorate la malul drept al Dunării. Bacurile erau destinate exclusiv deținuților care lucrau la stuf, pe toată perioada anului. Florin Alexandru Stănescu descrie în volumul de memorialistică al lui Alexandru Mihalcea istoria și condițiile acestor adevărate închisori plutitoare: dormitoare din fier, fără lumină, fără suficient aer, o tinetă şi un hârdău cu apă pentru băut şi spălat, în care se aflau înghesuiți până la 2-300 de deținuți .

După valurile de arestări operate de Securitate în 1958, numărul deținuților de la Periprava a crescut substantial, iar colonia a fost extinsă cu mai multe secții (Grind şi Saivane) şi puncte de lucru pentru recoltarea stufului. Deținuții recrutați erau internați pe bacuri plutitoare. Din cauza condițiilor inumane, a torturilor și a normelor de lucru impuse, la Periprava scorul deceselor a fost foarte mare. In cazul fostului comandant al lagărului, Ion Ficior, cifra avansata de procurori in 2013 a fost de 103 decese.

GROPA COMUNĂ A DEȚINUTILOR DECEDAȚI

Groapa comună de la Periprava, unde, in anii 1958-1963, au fost aruncate trupurile deținuților decedați in lagăr, se află în actualul cimitir al localității din Delta Dunării, într-o zonă lipsită de morminte, care aparține comunității locale de ruși lipoveni.

Săpăturile făcute in 2013, de IICCMER, au acoperit o suprafață de 700 mp. Arheologii au constatat că, în arealul cercetat, nu există niciun obiect vestimentar (îmbrăcăminte/încălțăminte), fapt ce denotă că acolo nu au avut loc înmormântări obișnuite, de tip tradițional.

Periprava

„Practica de înhumare iese din tiparele tradiționale. De exemplu, unul dintre schelete are picioarele încrucișate și legate (probabil cu o sârmă), iar poziția nefirească a capului, aplecat într-o parte, împreună cu vertebrele cervicale (dislocate), denotă o introducere forțată a cadavrului. În alte cazuri, defunctul este depus într-o ladă confecționată din material lemnos perisabil, iar un altul a fost probabil înfășurat într-un fel de rogojină din material organic.” [1]

„O particularitate anatomică interesantă a fost constatată la un alt defunct: mâna dreaptă este îndoită, cu palma adusă sub bărbie, iar laba piciorului drept lipsește” – raportul IICMER despre groapa comună de la Periprava. „Aceasta reprezintă legătura între probele găsite în arhive și ce am descoperit în teren”.

Din cele 103 decese înregistrate la Periprava, o parte dintre victime se găsesc în această groapă comună – afirma Andrei Muraru, președintele executiv IICCMER, într-un comunicat de presă.

În declarațiile sale, comandantul Ion Ficior a susținut că oamenii ar fi murit de bătrânețe și nicidecum din cauza condițiilor de detenție și a regimului de teroare instaurat sub comanda sa. El a precizat că toate obiceiurile creștine în ceea ce privește înmormântarea lor: cruce, slujbă, au fost îndeplinite.

citește aici RAPORTUL ARHEOLOGILOR DE LA PERIPRAVA

„PĂSĂRI DE NOAPTE”

Localnicii au relatat ca deținuții erau bătuți de se auzea pana in sat, iar cadavrele celor decedați erau aduse noaptea, prin stuf, și aruncate în groapă.

„Întâi au venit prin `57, pe Dunăre. Îi ținea pe bac, în mizerie și în bătăi […] Domnule, știi cum îi bătea? Auzeam de aici când țipau. Îi punea să le lingă bocancii și-i lovea cu ei în gură” [2]

„Îi aduceau noaptea (n.r. pe cei decedați in lagăr), cu căruța, domnule. Eram copii și mai ieșeam la privată. Se auzeau țipând, de la bac, de la Cernovca, peste lac. Atunci aveam casa în capul străzii; pe acolo intrau caraliii cu căruțele; veneau peste sărărie. Îi duceau la cimitir, pe o stradă, acolo. Îi aruncau peste gard, câte trei-patru. Când se întuneca, se auzeau roțile scârțâind pe drum – vorbe, gemete, șoapte. O întrebam pe mama – „șto e mamușca”?! Și mama ne spunea, ca să nu ne sperie: sunt păsări de noapte mamușca, așa e cântecul lor!”. Ne îmbărbăta sărmana cu basmaua la gură și cu ochii umezi” -a povestit o localnica, pentru „Gândul”

„Îi […] aruncau peste gard, în groapă; erau înfășurați în stuf și legați cu sârmă. Uneori îi aducea în niște lăzi din placaj, ceva. Ziua făceau gropile. După ce îi aducea, trăgeau nisipul peste ei și așa-i lăsau – fără cruce, fără lumânare, ca pe câini”

„Când au venit atunci (n.r. autoritățile) , în ”56 – ”57, și au întrebat în sat (n.r. satul Periprava) cine vrea să meargă la pază, la pușcărie, toți ăia tinerii s-au dus. Le dădea salariu bun, haine de vară, de iarnă, alimente pe Ordinul 50… Cum să nu se ducă?! Ăilalți, veniți tot caralii, din alte părți de țară, s-au căsătorit cu fete de la noi și au rămas aici. Duminica se umplea satul, la cămin. Veneau la dans. Fetele se îmbrăcau în costum național. Ce mai jucau. Cu câinii veneau. Aveau niște câini… Cum să nu se facă caralii cu așa o viață care le-o făcea partidul și securitatea?!”.

„I-a muncit ca pe animale (n.r. pe deținuți) la toate digurile astea de aici. Pe urmă la stuf, la porumb, la tot. Au ridicat comandamentul pușcăriei – Casa Roșie îi zicea, că i se vedea țigla din avion -, barăcile deținuților, casa pompelor, blocurile tip Mamaia, pentru caralii, dormitoarele pentru militari, școala. Noi știm asta, pentru că acolo ne trimeteau părinții, la cumpărături. Erau de toate”

CEL MAI DUR REGIM DE LA PERIPRAVA: REGIMUL FICIOR

„Acești oameni au fost folosiți la munci infernale, mult peste puterile lor, date fiind condițiile de detenție” – a declarat Dan Mihai Țălnaru, Directorului general al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Deținuții au fost folosiți la construirea digului de apărare împotriva inundațiilor generate de apele Dunării; desțelenirea terenului; defrișarea stufului, munci agricole, precum și construcția unei șosele de aproximativ trei kilometri, care făcea legătura între colonia de muncă forțată și așezările din zonă.

„Cel mai dur regim de detenție din întreaga perioadă de funcționare a penitenciarului a fost instaurat odată cu venirea la conducerea lagărului Periprava, a colonelului Ion Ficior”, a mai spus Țălnaru.

„Această perioadă a fost deosebită față de celelalte, remarcându-se printr-un regim menit să ducă la lichidarea fizică a deținuților politici, prin metode directe și indirecte. Printre acestea, s-au numărat: condiții de detenție inumane, rele tratamente, lipsa de hrană, frigul din barăci și suprapopularea acestora, lipsa apei potabile – apă consumată provenea direct din Dunăre -, lipsa oricărui fel de asistență medicală, lipsa medicamentelor, aplicarea pedepselor corporale extreme fără motivație, norme de muncă aberante și de neîndeplinit”

„Condițiile de viață erau foarte grele. Îngrozitor de grele. Norocul este că nu m-am îmbolnăvit. Dar erau foarte mulți care sufereau de dizenterie, diaree, pentru că ne aduceau apa, ticăloșii, de la malul Dunării. Dunărea care spăla o întreagă Europă, toate dejecțiile se adunau în Dunăre” – Emanoil Mihăilescu, fost deținut politic.

PE LISTA DEȚINUTILOR POLITICI DE LA PERIPRAVA

Printre cei trecuți prin lagărul muncii si al morții se numără o serie de intelectuali si oameni politici.

Adrian Marino (1921-2005), critic literar, doctor în filologie. Fost asistent al lui George Călinescu. Membru PNŢ, a fost arestat în 1949 şi condamnat la 10 ani temniţă grea pentru uneltire împotriva ordinii sociale.

Matei Boilă (1926), membru PNŢ din 1945 şi activist al Mişcării studenţilor anticomuniști. Preot greco-catolic din 1977. După 1990 a fost senator ţărănist şi vicar al Clujului. Arestat în 1947 timp de câteva săptămâni, după care a trăit ascuns vreme de doi ani. La 14 decembrie 1952 a fost arestat din nou şi condamnat pentru uneltire contra ordinii sociale. Graţiat la 29 iulie 1964 prin Decretul 411.

Virgil Carianopol (1908–1984), poet. Arestat la 10 noiembrie 1956 de Direcţia Anchete din Ministerul de Interne pentru uneltire contra ordinii sociale. Motivul real era frecventarea unui cerc literar care se desfășura în casa soției lui Pamfil Şeicaru. Condamnat de Tribunalul Militar București, pentru agitație publică, la 5 ani de închisoare corecțională.

Mihai Dobzeu (1921), prelat ortodox. A fost părintele spiritual al lui Nicolae Steinhardt, pe care l-a botezat în timpul detenției comuniste. Arestat de mai multe ori pentru că a protestat la măsurile luate de comuniști împotriva Bisericii. Condamnat, in 1959, la 7 ani corecție pentru uneltire.

Dezideriu I. Sârbu (1919-1989), profesor universitar, scriitor, pseudonim literar I.D. Sârbu; provenit dintr-o familie de mineri de pe Valea Jiului, s-a format în atmosfera Cercului Literar de la Sibiu, al cărui model intelectual a fost Lucian Blaga. Membru al Partidului Comunist în ilegalitate şi participant, pe frontul de est, la războiul împotriva URSS, el a ajuns, la 27 de ani, cel mai tânăr cadru universitar din ţară, fiind şi doctorandul lui Lucian Blaga. Arestat în septembrie 1957 pentru manifestări ostile la adresa regimului comunist. Anumite opinii susţin că experienţa sa a fost sursa de inspiraţie pentru personajul Victor Petrini din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Gheorghe Boldur-Lăţescu (1929), prof. univ. dr. în economie, inginer şi scriitor. Cadru universitar al Academiei de Studii Economice Bucureşti. Arestat în 1949 şi condamnat, pentru surparea ordinii constituţionale, la 2 ani de închisoare.

Gheorghe Cristescu (1882–1973) „plapumarul”. Unul din liderii mişcării social-democrate în primul deceniu al secolului al XX-lea. Liderul socialiştilor din Vechiul Regat pe parcursul Primului Război Mondial. Deputat în primul Parlament al României Mari. A fost liderul delegaţiei Partidului Socialist care a semnat la Moscova, în decembrie 1920, afilierea necondiţionată la Komintern şi primul secretar-general al Partidului Comunist Român (octombrie 1922 – octombrie 1924). Exclus din partid în 1926.

Periprava – „Ultima Frontieră”

Împreună cu Dan Mihai Țălnaru, Constantin Vasilescu, și cu doi tineri arheologi constănțeni, dr. Constantin Băjenaru și colegul său Dan Vasilescu, am ajuns în urmă cu trei zile(n.r. septembrie 2013) la Hotelul „Ultima Frontieră”, din Periprava, notează jurnalistul Marian Sultanoiu, de la „Gândul” [3].

„Un spaniol, un francez și un român au deschis un resort de patru stele, culmea ironiei, chiar în fosta clădire a comandamentului lagărului de muncă condus de Ion Ficior.
Oamenii habar n-au avut ce adăpostise clădirea lungă, cu un singur nivel și cu încăperi pe o parte și pe alta a culoarului, în urmă cu o jumătate de secol. Între timp, aceasta devenise o construcție cu număr de inventar în cadrul unui business piscicol din zonă. Cei trei au cumpărat întreaga afacere în anii 2000, deci și clădirea în discuție, din care au reconstruit hotelul actual.„

---

[1] Andrei Luca Popescu, Ororile din lagărul lui Ion Ficior, confirmate oficial: cercetările arheologice de la Periprava atestă existența unei gropi comune, publicat pe „Gândul”, 2013 [inapoi]

---

[2] Marian Sultanoiu, LISTA TORȚIONARILOR. Ce au găsit după trei zile de săpături arheologii și istoricii în GROPILE COMUNE de la Periprava, „Gândul”, 2013 [înapoi]

[3] Ibidem

---

Campania de investigații arheologice de la Periprava a fost coordonată de Dan Mihai Țălnaru, director general în cadrul IICCMER, din echipa au făcut parte arheologii Constantin Băjenaru și Dan Vasilescu, precum și cercetătorul Constantin Vasilescu. [înapoi]

---

citește si Cititorul de biblii și oase – IOAN FICIOR, torționarul „baptist” care „nu a regretat nimic”