Războiul ISRAEL-GAZA | ZIUA 3: Ministrul israelian al apărării ordonă „asediul complet” al Fâșiei Gaza | Kremlinul este „extrem de îngrijorat” de „spirala violenței” din Israel | Zelenski compară Hamas cu Rusia | „Să se pună capăt luptei israelo-palestiniene”, spune ministrul rus de externe, Serghei Lavrov | Emiratele Arabe Unite califică atacurile Hamas drept o „escaladare serioasă şi gravă” | Companiile aeriene majore suspendă zborurile către Israel după ce atacul masiv al Hamas a declanșat lupte grele | Un oficial de informații din Egipt spune că Israelul a ignorat avertismente repetate că urmează „ceva mare” | Egiptul s-a angajat în negocieri cu Israelul și grupurile militante palestiniene pentru un schimb de prizonieri | Libanul îndeamnă comunitatea internațională să facă presiuni asupra Israelului să revină la discuțiile de pace | Ambasada Israelului din Columbia a fost vandalizată cu graffiti reprezentând o svastică , spune ambasadorul Continuă lectura →
Mitja Ribicic, Președintele Consiliului Executiv Federal
Toma Granfil, membru al Consiliului Executiv Federal
Marko Bulc, membru al Consiliului executiv federal
Mirko Tepavac, secretar de stat pentru afaceri externe
Bogdan Crnobrnja, ambasadorul iugoslav la Washington
Ante Drndic, secretar de stat adjunct pentru afaceri externe
Miroslav Kreacic, director al Biroului pentru Afaceri Americane, Secretariatul de Stat pentru Afaceri Externe
Marko Vrhunec, consilier al președintelui Republicii pentru probleme economice
Milos Melovski, consilier al președintelui Republicii pentru probleme de politică externă
Lela Tambacca, interpretă
Partea americană:
Richard M. Nixon, președintele Statelor Unite ale Americii
William Rogers, secretar de stat
Ambasadorul William Leonhart
Dr. Henry A. Kissinger, asistent al președintelui pentru afaceri de securitate națională
Ronald Ziegler, secretar de presă al Casei Albe
Martin J. Hillenbrand, secretar de stat adjunct pentru afaceri europene
Helmut Sonnenfeldt, personal al Consiliului Național de Securitate
Robert C. Mudd, Consilier al Ambasadei pentru afaceri politice
Alexander Akalovsky, interpret
La 1 octombrie 1970 (0945-1130), președintele Nixon și președintele Tito s-au întâlnit pentru discuții de fond, în biroul acestuia din urmă, în clădirea Consiliului Executiv Federal. Consilierii enumerați mai sus au rămas alături de președinți pe toată durata discuțiilor. Principalele subiecte abordate au fost: 1) relațiile bilaterale; 2) ME; 3) Africa Neagră; 4) Algeria; și 5) Viet-Nam.
În cele ce urmează sunt prezentate cele mai importante aspecte ale acestei conversații:
Relațiile bilaterale. Președintele Tito a început prin a-i ura călduros bun venit președintelui Nixon și membrilor partidului său. El a declarat că a așteptat cu nerăbdare ocazia de a face un schimb de opinii cu președintele Nixon, cu privire la relațiile bilaterale și la situația internațională. El a menționat că președintele Nixon și el au avut deja o conversație privată în ziua precedentă [2] și că vor avea și altele ulterior. În această dimineață vor începe cu consilierii prezenți. Timpul era scurt, așa că poate ar trebui să înceapă. Era obiceiul în Iugoslavia ca invitatul să aibă ocazia să vorbească primul. Este această procedură agreată de președintele Nixon?
Președintele a răspuns apreciativ. Acesta a declarat că discuțiile de ieri cu președintele Tito au fost foarte utile, deoarece au convenit asupra accelerării unei cooperări economice, tehnice și științifice mai ample între SUA și Iugoslavia. El a considerat că aceste discuții au avut o notă potrivită, deoarece au ilustrat rolul unic pe care Iugoslavia l-a jucat sub conducerea lui Tito în reducerea diferendului dintre cele două blocuri, precum și interesul continuu al SUA pentru relații economice și politice bune cu Iugoslavia. Nu a dorit să abordeze chestiuni tehnice în cadrul discuțiilor din această dimineață, dar a dorit să spună că, dacă schimburile, cum ar fi o vizită în Iugoslavia a secretarului agriculturii, ar fi utile, ar fi bucuros să vadă că astfel de vizite au loc. Statele Unite sunt dispuse să ajute guvernul iugoslav în ceea ce privește finanțarea prin intermediul Băncii Exim și al altor instituții financiare, iar instrucțiunile au fost transmise guvernului SUA de a explora cu înțelegere toate domeniile posibile de cooperare americano-iugoslavă. Secretarul Rogers și Dr. Kissinger vor urmări acest lucru.[3]
Președintele a menționat că schimburile comerciale dintre SUA și Iugoslavia au fost de aproximativ 100 de milioane de dolari în fiecare sens, până în prezent, în acest an. Cu toate acestea, SUA se află încă doar pe locul patru pe lista partenerilor comerciali ai Iugoslaviei. SUA dorește să dezvolte modele de comerț cu țările din Europa de Est, datorită interesului său pentru toate formele de comunicare cu Iugoslavia și alte țări din Europa de Est. SUA consideră că, cu cât există mai mult comerț cu țările din Europa de Est, cu atât mai puține tensiuni vor exista între aceste țări și SUA. Astfel, comerțul poate contribui la pace. Iugoslavia a arătat SUA modul în care SUA pot avea relații comerciale profitabile cu statele socialiste, în ciuda diferențelor dintre sistemele sociale. Comerțul SUA cu alte țări din Europa de Est nu este înfloritor, în primul rând din cauza modului stabilit de a face afaceri în țările din Europa de Est.
Cu toate acestea, GOY a dat dovadă de flexibilitate și de dorința de a experimenta și, astfel, a fost un pionier în comerțul Est-Vest. SUA ar dori să meargă mai departe pe o bază mai imaginativă și este acum pregătită să exploreze alte posibilități care, în opinia sa, vor fi semnificative și pentru alte țări.
Președintele Tito a remarcat că, din partea sa, nu vor exista obstacole în calea extinderii cooperării dintre Iugoslavia și SUA în domeniile economic, științific și tehnic. Președinții au convenit ca consilierii lor să dezvolte în continuare aceste forme de cooperare bilaterală în cadrul unor reuniuni separate.
Orientul Mijlociu. Președintele a declarat că, în aceste zile, ne gândim foarte mult la Orientul Mijlociu. Efectele evenimentelor recente (de exemplu, războiul civil din Iordania [4] și moartea lui Nasser) asupra propunerii de pace a SUA nu au putut fi încă determinate. Foarte multe depindeau, în viitorul apropiat, de atitudinile UAR, URSS, Iordaniei și Israelului. El și președintele Tito discutaseră deja, într-o oarecare măsură, despre ME, dar era sigur că Dr. Kissinger și secretarul Rogers vor fi interesați de evaluarea președintelui Tito cu privire la modul în care aceste evenimente vor afecta probabil perspectivele de pace în zonă. Președintele a dorit să sublinieze faptul că SUA a căutat să dezvolte o politică pentru ME care să nu prejudicieze niciun stat. SUA nu sunt pro sau contra niciunui stat din zonă. Acestea urmăresc doar o pace justă și durabilă în această zonă a lumii. Toate statele ar trebui să aibă dreptul de a exista libere de presiuni, amenințări, intimidări și intervenții din orice sursă. SUA crede într-o politică de a trăi și de a lăsa să trăiască. SUA au fost criticate în trecut pentru că au înclinat într-o parte sau alta. Interesele SUA în ME sunt aceleași cu cele ale GOY, deși ar putea exista diferențe de abordare.
Președintele Tito a răspuns că moartea lui Nasser a fost o mare lovitură pentru perspectivele unei reglementări pașnice în ME. Nasser a fost liderul remarcabil al arabilor. A fost un om care a gândit înainte de a întreprinde orice acțiune decisivă. Cu toate acestea, a fost flexibil în abordarea sa și dornic să evite confruntarea și escaladarea. Nimeni din UAR nu îl poate înlocui pe deplin. Dar, a spus Tito, colaboratorii lui Nasser aveau toate șansele să continue politica sa de a căuta o soluție pașnică la problemele arabe cu Israelul. El a fost de acord că dezvoltarea ulterioară a situației din ME depindea în mare măsură de atitudinea conducerii UAR, de politica sovietică și de reacțiile din lumea arabă. Principala problemă, a spus Tito, este insistența Israelului de a păstra teritoriile ocupate ca despăgubire. Israelienii trebuie să dea dovadă de o atitudine mai flexibilă; dacă ei continuau să insiste asupra măririi teritoriului, nu existau perspective reale de pace. Nici un lider arab nu putea renunța la încercarea de a recupera teritoriile confiscate de Israel. Acest lucru este cu atât mai adevărat acum că Nasser a dispărut. Nasser însuși spusese că, dacă ar fi cedat vreun teritoriu capturat de Israel, prestigiul său în lumea arabă ar fi fost distrus și ar fi fost înlocuit ca lider al UAR. În urma morții sale, marile puteri ar trebui să dea dovadă de reținere în ME, în efortul de a obține o pace echitabilă pentru ambele părți.
Tito a continuat spunând că unii arabi, în special în Siria, Irak și Algeria, sunt în favoarea unei soluții radicale și, împreună cu tânăra generație din UAR, doresc să rezolve problema cu Israelul prin război, o tendință care a fost întărită de ultimele evenimente. După întâlnirea sa cu Secretarul de Stat la începutul acestui an în Etiopia [5], Tito a discutat cu Nasser la Aswan. Cu acea ocazie, Nasser îi spusese că folosirea de către Israel a napalmului împotriva unei fabrici de lângă Cairo, care s-a soldat cu peste 100 de victime, a exercitat o mare presiune asupra sa pentru a riposta. El a rezistat acestei presiuni, dar a fost nevoie de tot prestigiul său în lumea arabă pentru a face acest lucru. Bombardarea școlilor, care a ucis mulți copii egipteni, a stârnit atât de mult interesul tinerilor ofițeri din armată, încât și aceștia au cerut un contraatac arab. Nasser a reușit să reziste și la aceste presiuni, dar GOY se întreabă ce se va întâmpla acum, dacă israelienii vor repeta astfel de greșeli.
Tito a declarat că SUA și URSS nu ar trebui să ezite să prezinte un plan nou și realist pentru o soluție la conflictul din Europa Centrală și de Est. În opinia GOY, acest lucru ar putea deschide noi perspective de soluționare a unei situații care acum pare fără speranță. Un astfel de plan ar trebui să includă prevederi pentru toate problemele principale. Acesta ar trebui să vizeze un acord voluntar al părților direct interesate, prin intermediul puterii de convingere atât a SUA, cât și a URSS. O soluție impusă nu ar contribui la stabilitatea în zonă, deoarece, mai devreme sau mai târziu, aceasta ar eșua. A fost o greșeală să nu fie inclusă problema palestiniană în Planul Rogers. Nerespectarea acestui lucru a dus la acțiunile violente la care am asistat recent.
Orice nouă abordare, a continuat Tito, trebuie să ia în considerare schimbările care au avut loc în mișcarea palestiniană. Aceasta are acum un caracter complet diferit față de cel pe care îl avea anterior. Este vorba de o nouă generație de palestinieni cu propria armată și resurse militare, o generație care, după ce a trăit ani de zile în condiții de privațiuni teribile, este pregătită să moară până la ultimul om pentru a elibera Palestina. În timpul vizitelor sale recente în ME și în Africa, Tito s-a întâlnit cu liderii diferitelor organizații palestiniene. Aceștia i-au spus că au trăit în pace alături de evrei pe același teritoriu, timp de ani de zile și fără probleme. Problemele de astăzi, potrivit palestinienilor, sunt rezultatul direct al sionismului. Cu ceva timp în urmă, când Goldman a vizitat Iugoslavia, a menționat necesitatea: a) relocării unor arabi palestinieni în actualul stat Israel; b) compensării financiare a altora. Nu toți palestinienii doresc să se stabilească în Israel – poate nu mai mult de 50.000 – dar alții doresc să fie împreună într-o unitate teritorială mai compactă decât cea pe care o au astăzi, împrăștiați așa cum sunt în tot bazinul mediteranean în Libia, Siria, în Liban și Algeria.
Tito a declarat că existența Israelului, ca stat, nu este pusă sub semnul întrebării. Nasser însuși a considerat Israelul o realitate politică. Prin utilizarea judicioasă a unor politici moderate, Israelul avea o șansă mai bună ca niciodată de a-și atinge obiectivul de recunoaștere arabă a existenței sale. În schimb, însă, politicile sale intempestive militează împotriva intereselor sale. Nu numai SUA, ci și toate celelalte țări cu care Israelul avea relații diplomatice, nu ar fi permis niciodată ca Israelul să fie împins în mare. GOY a întrerupt relațiile diplomatice cu Israelul în 1967, dar este dispus să le restabilească de îndată ce Israelul își va schimba atitudinea, va renunța la pretențiile sale teritoriale și va reveni la granițele de dinainte de 1967. Pur și simplu nu are rost să insistăm asupra compensațiilor teritoriale pentru utilizarea forței. Ar putea fi acordată o garanție internațională pentru frontierele sale de dinainte de 1967, caz în care Israelul nu ar avea niciun motiv de îngrijorare cu privire la securitatea sa.
Algeria. Președintele i-a cerut președintelui Tito să-și exprime opinia cu privire la atitudinile și ambițiile actualului guvern algerian, adăugând că nu îi cunoaștem foarte bine pe acești oameni. Ce părere avea președintele Tito despre rolul Algeriei în afacerile mondiale? Este Algerul, de exemplu, interesat de un rol mai mare în Mediterana și, dacă da, cum se aștepta să joace un astfel de rol?
Tito a răspuns că s-a bucurat de relații bune cu Boumediene, la fel ca și cu predecesorul său Ben Bella. Algeria este cel mai interesat de dezvoltarea sa economică. În discuțiile sale extinse cu ambii lideri, acest fir a fost mereu prezent în conversațiile lor. Algerienii doreau să își consolideze sistemele economice și politice și, ca una dintre marile puteri din Mediterana, să joace un rol activ și important în această zonă. Fără îndoială că au existat unele fricțiuni între Alger și Cairo. Boumedienne este un om puternic, dar flexibil, în limita posibilităților pe care le permit ceilalți arabi. El nu se grăbește să ia poziții și este preocupat să nu piardă prestigiul pe care îl are. El nu favorizează partea sovietică. Deși uneori poate părea că a adoptat poziții rigide, iugoslavii cred că el știe să se adapteze la situații concrete și că se va schimba în funcție de cerințele situației cu care se confruntă.
Africa neagră. Președintele a declarat că ar fi interesat de estimările lui Tito privind concurența sino-sovietică în Africa Neagră, deoarece SUA nu cunosc prea multe despre situația dintre aceste două superputeri în această zonă. Tito a răspuns că este greu de spus. Avea impresia că, în prezent, China duce o politică foarte isteață și flexibilă în Africa. Cheltuiau mulți bani, dar erau atenți să evite să jignească sensibilitățile locale. Construiau o cale ferată de 1 000 de kilometri din Tanzania până în Zambia; muncitorii lor din construcții trăiau foarte modest. Politica RPC părea să fie aceea de a oferi multă asistență economică și de a cere puțin în schimb. Implicațiile pe termen lung ale acestei situații sunt mari. Deși influența sovietică este mai mare în lumea arabă, în Africa Neagră este dificil de judecat cine deține avantajul.
Președintele a răspuns că, pe baza acestor comentarii, ar fi concluzionat că politica chineză este mai inteligentă și mai sofisticată decât cea sovietică. Tito a comentat că chinezii au învățat lecția din propriile expulzări anterioare. Aceștia profită de greșelile trecutului și recunosc că africanii au avut experiențe negative din partea fostelor puteri coloniale și, prin urmare, nu mai doresc o astfel de dominație. Ei doresc să fie stăpâni pe propriile lor case și nu vor tolera amestecul nimănui în afacerile lor interne. Este posibil ca și chinezii să fi învățat din experiența iugoslavă. Pe o scară modestă, Iugoslavia a furnizat asistență tehnică mai multor țări africane, dar s-a abținut cu grijă de la orice fel de interferență în afacerile interne ale acestora, iar oamenii care i-au ajutat nu au fost niciodată expulzați nicăieri.
Președintele l-a întrebat pe Tito care crede că este atitudinea Africii Negre față de SUA. Consideră africanii că SUA sunt imperialiști sau că asistența americană este o formă de neocolonialism?
Tito a răspuns că impresia sa este că Africa neagră este critică față de SUA, deoarece cea mai mare parte a asistenței acordate de aceasta merge către Africa de Sud, iar SUA pare să caute relații mai apropiate cu Africa de Sud și cu coloniile portugheze decât cu Africa neagră. Aceștia doresc asistența americană, dar nu cu prețul unei interferențe în afacerile lor interne. (Secretarul Tepavac a intervenit pentru a spune că multe țări africane așteaptă mult de la SUA în timpul celui de-al doilea deceniu de dezvoltare al ONU.[6] ) Tito a continuat spunând că nu trebuie să fim prea nerăbdători în privința rezultatelor. Schimbarea atitudinii acestor țări este un proces pe termen lung. Ajutorul fără interferențe se va termina cu bine. Țara care oferă asistență, nu în mod egoist, pe termen lung va avea cea mai mare influență. Majoritatea acestor țări sunt conștiente că asistența economică este un parteneriat în ambele sensuri. Dezvoltarea economică înseamnă, în cele din urmă, relații economice egale care promovează comerțul în beneficiul națiunii donatoare.
Tito a spus că este, de asemenea, destul de neînțelept să considerăm orice schimbare politică în Africa neagră ca fiind o mișcare spre socialism sau comunism. Aceste țări sunt destul de departe de comunism și socialism. Ele doresc să facă revoluție într-un sens constructiv. Ele vor aborda ideologiile și sistemele în felul lor, adaptându-le la nevoile lor. Kaunda din Zambia consideră că „umanismul” este cea mai înaltă formă de progres. Nyerere al Tanzaniei este un om talentat și capabil, care caută relații de prietenie cu toate țările. Kenyatta din Kenya este un alt lider african care crede în coexistența pașnică. Experiența a arătat că intervenția în afacerile interne ale acestor state nu este foarte bine răsplătită,, iar rezultatele nu durează niciodată prea mult. Ele sunt hotărâte să fie independente, dar au nevoie de asistență financiară. Conceptul de a oferi un procent din venitul național țărilor în curs de dezvoltare a prins la unele state europene și există perspective mai bune de a dezvolta forme multilaterale de asistență. Tito a remarcat că URSS nu a manifestat încă niciun interes față de aceste propuneri.
ME din nou. În acest moment, Președintele a invitat Secretarul să facă observații. Secretarul a declarat că a dorit mai întâi să își exprime recunoștința față de președintele Tito pentru ajutorul acordat lui Nasser. După întâlnirea lor de la Addis Abeba, Tito i-a explicat lui Nasser propunerile noastre privind ME și i-a spus că Statele Unite sunt sincere în a le promova. Acest lucru a avut un impact semnificativ asupra lui Nasser și a fost util. El a fost de acord cu Tito că SUA ar trebui să continue să mențină în viață inițiativa de pace. Cu toate acestea, din punct de vedere realist, perspectivele unor discuții imediate nu erau foarte bune, având în vedere situația din UAR și din Iordania. Noii lideri ai UAR vor avea nevoie de timp pentru a se confrunta cu problemele lor, iar Hussein va avea, de asemenea, nevoie de mai mult timp pentru a-și consolida situația. SUA consideră că inițiativa sa de pace este la fel de valabilă acum ca în ziua în care a fost prezentată. SUA vor încerca să prelungească armistițiul de standstill pentru încă 90 de zile. Israelienii și-au manifestat disponibilitatea de a accepta, iar SUA speră sincer că Tito își va folosi influența pe care o are asupra UAR pentru a contribui la prelungirea încetării focului.
Tito a spus că este întru totul de acord. Aceasta este singura cale de ieșire. Altfel, ar exista un blocaj total și puține speranțe de a obține vreodată un acord între arabi și israelieni.
Președintele a adăugat că influența lui Tito ar putea fi foarte importantă pe lângă noii lideri ai UAR. O influență moderată și responsabilă ar trebui exercitată asupra lor înainte ca elementele radicale să ajungă la ei. O astfel de influență ar putea avea o mare influență asupra rezolvării finale a conflictului din ME. Tito a răspuns că Kardelj și delegația iugoslavă se aflau în prezent la Cairo și spera să discute cu noii lideri UAR. Cu toate acestea, iugoslavii nu știu dacă acest lucru va fi posibil sau nu. În cazul în care grupul Kardelj se întoarce acasă fără a avea ocazia de a purta discuții serioase, iugoslavii vor ține legătura cu noii lideri UAR în scris și în alte moduri.
Președintele a observat că atitudinea noilor lideri ai UAR va fi puternic influențată de atitudinea sovieticilor. Dacă liderii UAR vor continua să instaleze mai multe amplasamente de rachete, încălcând acordul de încetare a focului, acest lucru ar putea duce la decizia israeliană de a escalada conflictul. Pe de altă parte, dacă sovieticii descurajează astfel de acțiuni, acest lucru ar putea avea o mare influență.
Tito a comentat că a crezut că URSS și-a făcut cunoscută poziția față de UAR. Sovieticii se opun încălcării armistițiului de către oricare dintre părți. Tito a declarat că Iugoslavia are informații că UAR nu intenționează să escaladeze conflictul. Mai mult, încălcările încetării focului nu sunt deloc așa cum le-au prezentat israelienii Statelor Unite. UAR spune că presupusele noi amplasamente de rachete existau deja înainte de acord, dar erau camuflate cu nisip. UAR nu neagă existența unor noi situri, dar susține că siturile aflate în dispută erau deja acolo.
Secretarul Rogers a răspuns că UAR a încălcat în mod clar acordul. Avem fotografii ale siturilor pe care le-am putea arăta. Nu există absolut nicio îndoială în această privință; dovezile sunt concludente. Această încălcare clară a acordului de încetare a focului de către UAR ridică problema bunei credințe nu numai a UAR, ci și a Uniunii Sovietice. Acest tip de înșelăciune creează probleme pentru SUA. Atât israelienii, cât și poporul nostru se întreabă ce rost are un acord, dacă înainte ca cerneala să se usuce este încălcat în mod deliberat?
Tito a răspuns că nu este important dacă rachetele s-au mișcat sau nu. Ceea ce este important este dacă acestea sunt arme ofensive sau defensive. Este clar că sunt de natură defensivă. Toate armatele iau măsuri defensive în timpul începerii focului. El fusese soldat în Primul și al Doilea Război Mondial și știa că, de fiecare dată când încetau focurile de armă, încercau să își îmbunătățească pozițiile sau să le avanseze discret. UAR a mutat câteva rachete. Dar și GOI și-a fortificat pozițiile. În ceea ce privește aspectul formal, Secretarul Rogers a avut dreptate, dar nu aceasta este problema principală.
Secretarul a răspuns că SUA nu se preocupă dacă rachetele sunt ofensive sau defensive. Principala problemă este încrederea în acorduri. În aceste condiții, cum putem avea încredere în orice acord cu UAR? Ceea ce ne îngrijorează este faptul că ne-au mințit. Și-au încălcat cuvântul dat a doua zi. De ce să încheiem acorduri dacă cei care le semnează nu se țin de cuvânt? Tito a întrebat dacă termenii acordului sunt preciși. A fost interzisă în mod expres în acordul de încetare a focului mutarea rachetelor în zonele interzise? Secretarul a răspuns că termenii au fost clari și preciși: orice nouă construcție de rachete a fost clar interzisă în acord. El i-a putut arăta lui Tito fotografii cu cel puțin 30 de încălcări clare ale acordului de încetare a focului.
Secretarul a spus că a dorit, de asemenea, să revină asupra punctului ridicat anterior de Tito, și anume că SUA a făcut o greșeală prin faptul că nu a inclus Palestina în inițiativa sa de pace și că doar aproximativ 50.000 de refugiați palestinieni vor dori să se întoarcă în Israel. SUA a inclus problema palestiniană în propunerea sa, iar Israelul ar putea accepta cu ușurință acest număr de refugiați. Dar problema este cu cine negociem? Există atât de multe facțiuni diferite încât nu putem spune cine este la conducere sau cine sunt purtătorii lor de cuvânt. Tito credea că Arafat este principalul lider. Există elemente radicale de extremă stânga, dar iugoslavii cred că Arafat este cel mai puternic.
Secretarul a declarat că, în ciuda recentelor eșecuri, nu suntem descurajați; vom persevera cu inițiativa; și vom încerca să activăm misiunea Jarring [7] cât mai curând posibil.
Președintele a menționat un alt punct de cooperare care ar putea fi extrem de util, și anume problema deturnărilor. Poate că Guvernul ar putea ajuta liderii palestinieni, atrăgându-le atenția că politicile lor extremiste duc la dezastru. Secretarul Tepavac a intervenit spunând că Iugoslavia a trimis deja o notă palestinienilor în care le spunea că escapadele lor teroriste și deturnările de aeronave le dăunează cauzei lor în fața opiniei publice mondiale. Președintele Nixon a sugerat, de asemenea, că SUA și Iugoslavia ar putea colabora pentru a obține un acord internațional menit să prevadă sancțiuni severe pentru deturnătorii de aeronave. Continuarea operațiunilor palestiniene de deturnare de avioane ar putea avea implicații extrem de grave pentru întreaga lume, așa cum tocmai am văzut în Iordania. Președintele Tito a remarcat că nu ar trebui să se permită continuarea unor astfel de activități, deoarece erau acte criminale care puneau în pericol viețile unor oameni nevinovați. El a menționat cazul recent al unui avion deturnat în Dubrovnik de către algerieni.[8] Vinovații vor fi judecați în instanțele iugoslave. După proces vor fi predați autorităților algeriene.
Președintele s-a interesat de opiniile iugoslave cu privire la politicile sovietice în domeniul ME. Dorește URSS să pescuiască în ape tulburi sau este interesată în mod serios să calmeze situația? Aceasta ar putea fi cheia întregii situații. Am aprecia evaluarea lui Tito asupra politicii sovietice.
Tito a spus că nu crede că sovieticii doresc să pescuiască în ape tulburi. Ca exemplu de îngrijorare sovietică precum că conflictul din ME ar putea escalada, el a citat Iordania și rolul URSS în retragerea Siriei și în împiedicarea intervenției irakienilor, chiar și după ce aceste state s-au angajat în mod public să își folosească trupele pentru a preveni masacrul din Palestina. URSS este interesată de o soluție pașnică în criza din ME. Cu toate acestea, sovieticilor le este greu să se separe de cauza arabă, deoarece prestigiul lor este atât de puternic angajat.
Președintele a subliniat că SUA va face tot ce îi stă în putință pentru a trata în mod onest cu noii lideri ai UAR, în efortul de a îmbunătăți situația ME. Încercăm să fim corecți și echilibrați în abordarea noastră. Influența lui Tito ar putea fi importantă în răcirea elementelor radicale sau a celor care înclină spre soluții radicale. Dacă noii lideri UAR vor rectifica situația, totul ar putea fi bine. Dacă se va îndrepta în altă direcție, atunci toți sunt în pericol. Dar trebuie să ne încredem în fapte, nu în vorbe. În SUA avem o vorbă care spune că imaginile nu mint. Faptul că UAR a încălcat acordul de încetare a focului prin mutarea mai multor amplasamente de rachete este absolut clar. Acestea sunt faptele. Și trebuie să ne confruntăm cu faptele. Dar nu suntem descurajați și vom continua să facem presiuni cu orice ocazie, pentru a găsi o soluție pașnică la această problemă.
Tito a declarat că țara sa este, de asemenea, dedicată obiectivului de a aduce o pace mai stabilă în ME. Este o situație confuză, dar care reprezintă o preocupare serioasă pentru Iugoslavia, ca țară mediteraneeană și prea aproape de centrul conflictului pentru a fi confortabilă. Conflictul din ME nu poate fi limitat și va afecta cu siguranță această parte a lumii.
La care Președintele a răspuns „și chiar mai departe”.
Vietnam. Președintele Tito i-a cerut Președintelui Nixon o evaluare a situației din Orientul Îndepărtat, în special din Vietnam.
Președintele a răspuns că în Vietnam există două fronturi, unul diplomatic și altul militar. Pe frontul diplomatic, nu s-a înregistrat niciun progres. Au existat unele reformulări ale termenilor, dar nicio schimbare reală de fond. Pe frontul militar, au avut loc schimbări foarte semnificative. Armata din Vietnamul de Sud s-a unit în sfârșit într-o forță de luptă formidabilă. Forțele Vietnamului de Nord au fost slăbite în mod substanțial. Infiltrarea în sud a scăzut. Capacitatea Vietcong-ului de a-și asuma ofensiva a fost mult redusă. Ratele de pierderi sunt cele mai scăzute din ultimii ani. Retragerea SUA este asigurată și va continua. Militarii din Vietnamul de Sud sunt acum în poziția de a se apăra împotriva Vietcong-ului sau a trupelor regulate din Vietnamul de Nord, în măsura în care acestea din urmă doresc să continue conflictul. SUA ar prefera să pună capăt războiului mai devreme și pe cale diplomatică. Dar SUA nu vor compromite dreptul poporului sud-vietnamez de a-și decide singur viitorul.
Tito s-a gândit că ar putea exista o a treia cale. În PRG din Vietnamul de Sud, comuniștii sunt o minoritate. Elementele democratice din GVN și PRG ar putea forma un guvern provizoriu comun care ar putea elabora o formulă care să permită poporului vietnamez să-și decidă propriul viitor. Cu câțiva ani în urmă, Tito i-a spus lui Harriman că o personalitate politică proeminentă din Vietnamul de Sud i-a spus că Vietnamul de Sud era interesat de o astfel de soluție. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic. Oamenii din Vietnamul de Sud au luptat mult timp pentru independența lor și o prețuiesc foarte mult. Un guvern independent al Vietnamului de Sud, aliniat cu niciuna dintre marile puteri, ar putea oferi o soluție acceptabilă și ar putea acționa ca un fel de tampon între China și alte puteri. Conversațiile sale recente din Lusaka cu doamna Binh l-au făcut să creadă că o astfel de soluție ar putea funcționa în continuare. Binh a declarat că este interesată de o soluționare pașnică, pe baza celor opt puncte ale PRG. Era dispusă să formeze un nou guvern cu oricare dintre cei trei membri ai GVN, ale căror nume erau prea greu de reținut pentru Tito. Problema unificării Vietnamului de Nord și Vietnamului de Sud ar putea aștepta până mult mai târziu. problema prizonierilor de război ar putea fi abordată imediat, iar retragerea trupelor americane ar putea avea loc treptat, pe o perioadă mai lungă de timp.
Președintele a declarat că cele două cerințe de bază ale Viet Cong-ului – retragerea unilaterală a trupelor americane și înlăturarea conducerii Vietnamului de Sud – erau inacceptabile. Tito era realist și știa că nu se poate spune unei părți să scape de cele trei figuri principale ale guvernului și să plece, iar apoi ne vom angaja să discutăm cu voi despre retragere, prizonieri de război, etc. Secretarul Rogers a intervenit pentru a sublinia faptul că doamna Binh se oferea să negocieze cu guvernul Vietnamului de Sud, dar cu condiția ca președintele, vicepreședintele și prim-ministrul acestuia să demisioneze. Am putea la fel de bine să cerem ca doamna Binh să plece sau ca nord-vietnamezii să plece înainte de a discuta.
Președintele a spus că dorește să fie foarte direct. A fost un război lung și dificil pentru SUA. Statele Unite nu au avut ambiții în Vietnam, nu au avut intenția de a rămâne în această țară sau de a o domina în vreun fel. Realitatea puterii este că nu poți negocia decât ceea ce ai câștigat pe câmpul de luptă. Vietnamul de Sud face parte din acest război și a făcut-o de mult timp. Acesta insistă să aibă o voce importantă în orice acord de pace. În curând va fi capabil să se apere singur și va fi într-o formă și mai bună câteva luni mai târziu. Poziția Vietnamului de Nord se va deteriora în comparație cu puterea tot mai mare a Vietnamului de Sud. GVN va fi în viitor mult mai dificil de negociat. Încercăm să fim realiști. Dacă nord-vietnamezii și Viet Cong vor negocia serios, așa cum au spus că vor face, atunci am putea face progrese la Paris. Dar dacă nu vor face acest lucru, cursul nostru este stabilit. Am prefera ca războiul să se încheie mai repede și prin negocieri. Dar, dacă nu putem, atunci vom continua să ne retragem forțele, iar GVN își va asuma responsabilitatea pentru propria apărare atâta timp cât Hanoi dorește să mențină războiul. Nu va exista absolut nicio schimbare în politica noastră. O vom duce până la capăt.
Președintele a continuat spunând că suntem pe deplin conștienți de faptul că poziția iugoslavă este diferită. Îi respectăm poziția. Nu avem monopolul înțelepciunii, al cunoașterii sau al dreptului. Patruzeci de mii de americani au murit în acest război care a durat peste cinci ani. Dorim să ne dedicăm energiile și resursele altor probleme. Dar dacă SUA ar accepta capitularea necondiționată în Vietnam, acest lucru nu ar fi de ajutor în întreaga lume. Avem un obiectiv limitat în Vietnam – protejarea dreptului său de a-și alege propriul guvern. Dacă am eșua în acest sens sau dacă ne-am preda, poporul american nu ar mai fi foarte interesat să joace rolul pe care ar trebui să-l joace în lume. Prietenii noștri ar considera capitularea noastră ca pe un dezastru și s-ar întreba ce ajutor este pregătit să le ofere SUA în vremurile lor de restriște. Nu ne aflăm în Vietnam pentru a câștiga războiul, ci pentru a asigura pacea și pentru a ne asigura că principiul conform căruia toate națiunile mici au dreptul de a-și decide propria soartă este protejat. Problemele implicate sunt mult mai mari decât ceea ce se întâmplă în Vietnam.
Tito a răspuns că înțelege pe deplin poziția SUA. Dar era profund convins că războiul din Vietnam nu poate fi soluționat cu victoria niciuneia dintre părți. El a citat Algeria, unde Franța a avut jumătate de milion de soldați timp de mulți ani. Deoarece De Gaulle a avut curajul de a pune capăt conflictului, a fost considerat un om de stat remarcabil chiar și de către cei care se opuneau retragerii franceze. Iugoslavia înțelege pe deplin atât poziția dificilă a președintelui Nixon în eforturile sale de a obține pacea în Vietnam, cât și motivele pentru care capitularea este exclusă. A fost recunoscătoare pentru expunerea sinceră a Președintelui asupra politicilor și problemelor SUA și a implicațiilor acestora în această situație dificilă.
2. Mitja Ribicic, President of the Federal Executive Council
3. Toma Granfil, Member of the Federal Executive Council
4. Marko Bulc, Member of the Federal Executive Council
5. Mirko Tepavac, Secretary of State for Foreign Affairs
6. Bogdan Crnobrnja, Yugoslav Ambassador to Washington
7. Ante Drndic, Assistant Secretary of State for Foreign Affairs
8. Miroslav Kreacic, Director of the Office of American Affairs, Secretariat of State for Foreign Affairs
9. Marko Vrhunec, Counselor to the President of the Republic for Economic Questions
10. Milos Melovski, Counselor to the President of the Republic for Foreign Policy Questions
11. Lela Tambacca, Interpreter
American Side:
1. Richard M. Nixon, President of the United States
2. William Rogers, Secretary of State
3. Ambassador William Leonhart
4. Dr. Henry A. Kissinger, Assistant to the President for National Security Affairs
5. Ronald Ziegler, White House Press Secretary
6. Martin J. Hillenbrand, Assistant Secretary of State for European Affairs
7. Helmut Sonnenfeldt, National Security Council Staff
8. Robert C. Mudd, Counselor of Embassy for Political Affairs
9. Alexander Akalovsky, Interpreter
On October 1, 1970 (0945–1130) President Nixon and President Tito met for substantive talks in the latterʼs office at the Federal Executive Council Building. The advisors listed above remained with the Presidents throughout the talks. The main topics covered were: 1) bilateral relations; 2) the ME; 3) Black Africa; 4) Algeria; and 5) Viet-Nam. Following are the highlights of that conversation:
Bilateral Relations. President Tito began by warmly welcoming President Nixon and the members of his party. He said he had looked forward to the opportunity to exchange views with President Nixon on bilateral relations and the international situation. He noted that President Nixon and he had already had one private conversation the preceding day /2/ and would be having others later on. This morning they would start with the advisors present. Time was short so perhaps they should begin. It was the custom in Yugoslavia that the guest should have the opportunity to speak first. Was this procedure agreeable to President Nixon?
The President responded appreciatively. He said that yesterdayʼs talks with President Tito had been very useful in that they had agreed on expediting broader economic, technical, and scientific cooperation between the US and Yugoslavia. He thought these talks had struck the proper note because they illustrated the unique role Yugoslavia had played under Titoʼs leadership in bridging the gap between the two blocs as well as the continuing US interest in good economic and political relations with Yugoslavia. He did not wish to go into technical matters in the talks this morning but did wish to say that if exchanges, such as a visit to Yugoslavia by the Secretary of Agriculture, would be useful, he would be glad to see that such visits were made. The US is willing to assist the GOY on financing through the Exim Bank and other financial institutions and instructions had been issued to the USG to explore sympathetically all possible areas of US-Yugoslav cooperation. Secretary Rogers and Dr. Kissinger would be following this up./3/
The President noted that US-Yugoslav trade so far this year was about $100 million each way. However, the US was still only fourth on the list of Yugoslaviaʼs trading partners. The US wishes to develop patterns of trade with EE countries because of its interest in all forms of communication with Yugoslavia and other EE countries. The US believes that the more trade there is with EE countries, the less tension there will be between these countries and the US. Trade thus can make a contribution to peace. Yugoslavia has shown the US the way in which the US can have profitable trading relations with socialist states despite the difference in social systems. US trade with other EE countries is not flourishing, primarily because of the set ways of doing business in the EE countries.
The GOY, however, has demonstrated flexibility and willingness to experiment and thus has been a pioneer in East-West trade. The US would like to go forward on a more imaginative basis and is now prepared to explore further possibilities which it believes will be significant for other countries as well.
President Tito remarked that on his side there would be no obstacles to expansion of cooperation between Yugoslavia and the US in the economic, scientific, and technical fields. The Presidents agreed that their advisors should develop these bilateral forms of cooperation further in separate meetings.
The Middle East. The President said the ME was very much on our minds these days. The effects of recent events (e.g., civil war in Jordan /4/ and the death of Nasser) on the US peace proposal could not yet be determined. Very much depended in the near future on the attitudes of the UAR, the USSR, Jordan, and Israel. He and President Tito had already discussed the ME to some extent, but he felt sure that Dr. Kissinger and Secretary Rogers would be interested in President Titoʼs assessment of how these events were likely to affect the prospects for peace in the area. The President wished to emphasize that the US sought to develop a ME policy not detrimental to any state. The US is not for or against any state in the area. It seeks only a just and durable peace in that area of the world. All states should have the right to exist free from pressure, threats, intimidation, and intervention from whatever source. The US believes in a live and let live policy. The US has been criticized in the past for leaning one way or the other. US interests in the ME are the same as those of the GOY, although there might be differences in approaches.
President Tito replied that the death of Nasser was a great blow to prospects for a peaceful settlement in the ME. Nasser was the Arabsʼ outstanding leader. He was a man who thought before he took any decisive action. Yet he was flexible in his approach and eager to avoid confrontation and escalation. No one in the UAR can fully replace him. But, Tito opined, Nasserʼs collaborators were likely to continue his policy of seeking a peaceful solution to Arab problems with Israel. He agreed that further development of the ME situation depended to a large extent on the attitudes of the UAR leadership, Soviet policy and reactions in the Arab world. The main problem, Tito said, is Israelʼs insistence on retaining the occupied territories as compensation. The Israelis must demonstrate a more flexible attitude; if they continued to insist on territorial aggrandizement there was no real prospect for peace. No Arab leader could give up trying to recover territory seized by Israel. This is even more true now that Nasser is gone. Nasser himself had said that if he conceded any captured territory to Israel his prestige in the Arab world would be destroyed and he would be replaced as the UAR leader. In the aftermath of his death the great powers should exercise restraint in the ME in an effort to bring about a peace equitable to both sides.
Tito went on to say that some Arabs, notably in Syria, Iraq and Algeria, favor a radical solution and, together with the younger generation in the UAR, wish to settle the issue with Israel by war, a tendency that has been strengthened by the most recent events. After his meeting with the Secretary earlier this year in Ethiopia /5/ Tito had talked with Nasser at Aswan. On that occasion Nasser had told him that Israelʼs use of napalm against a factory near Cairo which had resulted in over 100 casualties had put great pressure on him to retaliate. He had resisted this pressure but it had required all his prestige in the Arab world to do so. The bombing of the schools which killed many Egyptian children had so aroused young officers in the army that they too had demanded an Arab counter blow. Nasser had been able to resist this pressure also but the GOY wonders what will happen now if the Israelis repeat such mistakes.
Tito said that the US and the USSR should not hesitate to advance a new and realistic plan for a ME solution. In the GOY view this could open new prospects for solution to a situation which now looks hopeless. Such a plan should include provisions for all of the main problems. It should aim at voluntary agreement by the parties directly concerned through the persuasive powers of both the US and the USSR. An imposed solution would not contribute to stability in the area for sooner or later it would break down. It had been a mistake not to include the Palestinian problem in the Rogers Plan. Failure to do so had resulted in the violent action we have so recently seen.
Any new approach, Tito continued, must take into account the changes that have taken place in the Palestinian movement. It has an entirely different character now than it had earlier. This is a new generation of Palestinians with its own army and military resources, a generation which having lived under conditions of terrible privation for years is prepared to die to the last man to liberate Palestine. During his visits to the ME and Africa recently Tito had met with the leaders of the various Palestinian organizations. They had told him that they had lived peacefully side by side with Jews in the same territory for years and without problems. Todayʼs problems, according to the Palestinians, are the direct result of Zionism. Some time ago when Goldman visited Yugoslavia, he mentioned the need for: a) resettlement of some Palestinian Arabs in the present state of Israel; b) financial compensation to others. Not all Palestinians desire to settle in Israel—perhaps no more than 50,000—but others wish to be together in a more compact territorial unit than they have today scattered as they are all over the Mediterranean basin in Libya, Syria, in Lebanon and Algeria.
Tito said that the existence of Israel as a state is not in question. Nasser himself considered Israel a political reality. By judicious use of moderate policies Israel had a better opportunity than ever to achieve its goal of Arab recognition of its existence. Instead, however, its intemperate policies militate against its interests. Not only the US, but all other countries with which Israel had diplomatic relations, would never permit Israel to be pushed into the sea. The GOY had broken diplomatic relations with Israel in 1967 but is willing to re-establish them as soon as Israel changes its attitude, renounces its territorial claims and returns to the pre-1967 boundaries. There simply is no point in insisting on territorial compensation for use of force. An international guarantee could be given to its pre-1967 borders in which case Israel would have no cause for concern about its security.
Algeria. The President asked President Tito for his views on the attitudes and ambitions of the present Algerian Government, adding that we do not know these people very well. What did President Tito think of Algeriaʼs role in world affairs? Is Algiers, for instance, interested in a larger role in the Mediterranean and, if so, how did it expect to play such a role?
Tito replied that he had enjoyed good relations with Boumedienne as he had with his predecessor Ben Bella. Algeria is most interested in its economic development. In his extensive talks with both leaders this thread had consistently run through their conversations. The Algerians wished to consolidate their economic and political systems and, as one of the larger powers in the Mediterranean, to play an active and important role in that area. No doubt there has been some friction between Algiers and Cairo. Boumedienne is a strong man but flexible within the possibilities which other Arabs allow. He does not hasten to take positions and is concerned not to lose what prestige he has. He does not favor the Soviet side. Although on occasion he may appear to have adopted rigid positions, Yugoslavs believe he knows how to adjust himself to concrete situations and that he will shift according to the requirements of the situation he faces.
Black Africa. The President said he would be interested in Titoʼs estimate of Sino-Soviet competition in Black Africa since US knows little of state of play between these two super-powers in that area. Tito replied that it was difficult to say. It was his impression that China is presently pursuing a very shrewd and flexible policy in Africa. They were spending a lot of money but were careful to avoid offending local sensibilities. They were constructing a 1000 kilometer railroad from Tanzania to Zambia; their construction workers were living very modestly. It appeared to be PRC policy to give much in way of economic assistance and to ask little in return. The long-term implications of this are large. Although Soviet influence is greater in the Arab world, in Black Africa it is difficult to judge who has the advantage.
The President responded that on the basis of these comments he would conclude Chinese policy more clever and sophisticated than was Soviet. Tito commented Chinese have learned lesson from their own earlier expulsions. They profit from past mistakes and recognize that Africans have had bad experiences at hands former colonial powers and hence want no more of such domination. They want to be masters of their own houses and will not tolerate interference in their internal affairs by anyone. Chinese may also have learned from Yugoslav experience. On a modest scale Yugoslavia has supplied technical assistance to number of African countries but has carefully abstained from any kind of interference in their internal affairs, and their aid people have never been expelled anywhere.
The President asked Tito what he thought Black African attitude was toward US. Do Africans consider US imperialists, or US assistance a form of neo-colonialism?
Tito answered that his impression was that Black Africa is critical of US because most of its assistance goes to Southern Africa and US seems to seek closer relations with South Africa and Portuguese colonies than with Black Africa. They want US assistance but not at expense of interference in their internal affairs. (Secretary Tepavac intervened to say many African countries expect much of US during UN Second Development Decade./6/) Tito continued that one shouldnʼt be too impatient about results. Changing attitudes these countries is long-term process. Aid without interference will end well. Country that gives assistance not in egoistic way in long run will have greatest influence. Most of these countries are aware that economic assistance is two-way partnership. Economic development eventually means equal economic relations which promotes trade to benefit of donor nation.
Tito said it is also quite unwise to regard any political change in Black Africa as move towards socialism or communism. These countries are quite far away from communism and socialism. They wish to make revolution in a constructive sense. They will deal with ideologies and systems in their own ways, adapting them to their needs. Kaunda of Zambia thinks that “Humanism” is highest form of progress. Nyerere of Tanzania is gifted and capable man who seeks friendly relations with all countries. Kenyatta of Kenya is another African leader who believes in peaceful coexistence. Experience has shown that interference in internal affairs of these states doesnʼt pay very well and results never last very long. They are determined to be independent, but they require financial assistance. Concept of giving one percent of national income to developing countries has caught on with some European states, and there are better prospects of developing multilateral forms of assistance. Tito noted that USSR has not yet shown any interest in these proposals.
ME Again. At this juncture the President invited the Secretaryʼs comments. Secretary said he first wished to express his gratitude to President Tito for his help with Nasser. After their meeting in Addis Ababa, Tito had explained to Nasser our ME proposals and told him that US was sincere in advancing them. This had had significant impact on Nasser and had been helpful. He agreed with Tito that US should continue to keep peace initiative alive. Realistically, however, prospects for immediate talks were not very good given the situation in both the UAR and Jordan. The new UAR leaders will need time to come to grips with their problems and Hussein will also require more time to consolidate his situation. US thinks its peace initiative is just as valid now as the day it was presented. The US will try to extend the standstill cease-fire for another 90 days. The Israelis have indicated their willingness to accept and US sincerely hopes that Tito will use his influence with UAR to help in extending the cease-fire.
Tito said he fully agreed. This is the only way out. Otherwise, there would be a complete deadlock and little hope of ever getting agreement between Arabs and Israelis.
The President added that Titoʼs influence could be very important with the new UAR leaders. Moderate, responsible influence should be exerted on them before the radical elements get to them. Such influence could have great bearing on the final resolution of the ME conflict. Tito responded that Kardelj and the Yugoslav delegation were now in Cairo and hoped to talk with the new UAR leaders. However, the Yugoslavs do not know whether this will be possible or not. If the Kardelj group returns home without having an opportunity for serious talks, the Yugoslavs will be in touch with the new UAR leaders in written form and in other ways.
The President observed that attitude of new UAR leaders will be strongly affected by attitude of Soviets. If UAR leaders continue to move in more missile sites in violation of cease-fire agreement, this could result in Israeli decision to escalate conflict. On other hand, if Soviets discourage such action, this could have great influence.
Tito commented he thought USSR had made its position known to UAR. Soviets are opposed to violation of cease-fire by either side. Tito said Yugoslavia has information UAR does not intend to escalate conflict. Moreover, violations of cease-fire are not at all as Israelis have presented them to US. UAR says alleged new missile sites were already there before agreement but camouflaged by sand. UAR does not deny that there are some new sites but argues that sites under dispute were already there.
Secretary Rogers responded that UAR had clearly violated agreement. We have photographs of sites which we could show them. There is absolutely no doubt about it; evidence is conclusive. This clear-cut violation of cease-fire agreement by UAR raises question of good faith not only of UAR itself but of Soviet Union. This kind of deceit creates problems for US. Both Israelis and our own people ask what is use of an agreement if before ink is dry it is deliberately violated?
Tito replied that whether missiles moved or not is not important. What is important is whether they are offensive or defensive weapons. Clearly they are defensive in nature. All armies take defensive measures during cease-fires. He had been soldier in World Wars I and II and knew that every time shooting stopped, they tried to improve their positions or move them forward inconspicuously. UAR has moved some missiles. But GOI has also been fortifying its positions. On formal point, Secretary Rogers was right but this is not main issue.
The Secretary responded that US does not care whether missiles are offensive or defensive. The main issue is faith of agreements. Under those circumstances, how can we possibly trust any agreement with UAR? What weʼre concerned about is that they lied to us. They broke their word the next day. Why make agreements if people who sign them do not keep their word. Tito asked whether terms of agreement were precise. Was it specifically forbidden in cease-fire agreement to move missiles into prohibited zones? The Secretary replied that the terms were clear and precise: any new missile construction was clearly forbidden in agreement. He could show Tito photographs of at least 30 clear violations of cease-fire agreement.
The Secretary said he also wished to go back to point raised earlier by Tito, namely, that US made mistake in not including Palestine in its peace initiative and that only about 50,000 Palestinian refugees would wish return to Israel. US had included Palestinian problem in its proposal, and Israel could easily accept that number of refugees. But problem is with whom do we negotiate? There are so many different factions we cannot tell who is in charge or who are their spokesmen. Tito thought Arafat is principal leader. There are radical elements of extreme left but Yugoslavs believe Arafat is strongest.
The Secretary said that despite recent setbacks we were not discouraged; would persevere with initiative; and try to get Jarringʼs mission /7/ activated as soon as possible.
The President noted one further point in cooperation which could be extremely helpful—that was hijacking problem. Perhaps GOY could help with Palestinian leaders by pointing out to them that their extremist policies are courting disaster. Secretary Tepavac interjected that Yugoslavia had already sent note to Palestinians saying their terrorist and hijacking escapades were damaging their cause before world public opinion. President Nixon suggested also US and Yugoslavia might collaborate in getting international agreement designed to provide stiff penalties for hijackers. Continuation of Palestinian hijacking operations could have most serious implications for entire world, as we had just seen in Jordan. President Tito remarked that such activities should not be permitted to continue because they were criminal acts jeopardizing the lives of innocent people. He mentioned the recent case of a plane hijacked into Dubrovnik by Algerians./8/ Said culprits would be tried in Yugoslav courts. After trial would be turned over to Algerian authorities.
The President inquired about Yugoslav views on Soviet ME policies. Does USSR wish to fish in troubled waters or is it seriously interested in cooling down situation? That could be key to entire situation. We would appreciate Titoʼs assessment of Soviet policy.
Tito said he did not think Soviets wish to fish in troubled waters. As example Soviet concern that conflict in ME might escalate, he cited Jordan, and USSR role in Syrian withdrawal and in preventing Iraquis from intervening, even after those states had publicly pledged use their troops to prevent Palestine massacre. USSR interested in peaceful solution in ME crisis. However, Soviets find it difficult to separate themselves from Arab cause because their prestige is so heavily committed.
The President emphasized US would do all in its power to deal honestly with new UAR leaders in effort to improve ME situation. We are trying to be fair and balanced in our approach. Titoʼs influence could be important in cooling down radical elements or those leaning toward radical solutions. If new UAR leaders will rectify situation, all may yet be all right. If it turns in another direction, then all are in danger. But we must trust in deeds, not words. We have saying in US that pictures donʼt lie. That UAR has violated cease-fire agreement by moving in more missile sites is absolutely clear. These are the facts. And we must deal with the facts. But we are not discouraged and will continue to press every opportunity for peaceful solution to problem.
Tito said his country is also devoted to objective of bringing about a more stable peace in ME. It is a confused situation but of serious concern to Yugoslavia, as Mediterranean country and too near center of conflict for comfort. Conflict in ME cannot be confined and would surely affect this part of world.
To which the President responded “and further.”
Viet-Nam. President Tito asked President Nixon for his assessment of situation in Far East, particularly Viet-Nam.
The President replied that there are two fronts in Viet-Nam, one diplomatic, the other military. On diplomatic front, there has been no progress. There had been some reformulation of terms but no real change in substance. On military front, there have been very significant changes. South Viet-Nam military have finally jelled into formidable fighting force. North Vietnam forces have been substantially weakened. Infiltration in the south is down. Ability of Vietcong to assume offensive has been greatly reduced. Casualty rates are lowest in last several years. US withdrawal is assured and will continue. South Vietnam military are now in position to defend against Vietcong or North Vietnam regulars to extent latter wish to continue conflict. US would prefer to end war earlier and on diplomatic front. But US will not compromise right of South Vietnamese people to decide their own future for themselves.
Tito thought there might be a third way. In PRG of South Vietnam, communists are a minority. Democratic elements from GVN and PRG could form a joint provisional government which could work out formula which would permit Vietnamese people decide their own future. Some years ago Tito had told Harriman that a prominent South Vietnam political figure had told him that South Vietnam was interested in such a solution. However, nothing came of it. People of South Vietnam long have been struggling for their independence and prize it highly. An independent South Vietnam Government aligned with none of big powers might provide acceptable solution and act as a kind of buffer between China and other powers. His recent conversations in Lusaka with Madame Binh had led him to believe such a solution could still work. Binh had said she was interested in a peaceful settlement on basis PRG eight points. She was willing form new government with any except three people in present GVN, whose names too hard for Tito to remember. Question of unification of North and South Vietnam could wait until much later.POW problem could be taken up immediately, and withdrawal US troops phased out over longer period.
The President said the two basic Viet Cong demands—unilateral US troop withdrawal and ouster of South Vietnam leadership—were unacceptable. Tito was realist and knew you just cannot say to one side get rid of your three principal government figures and get out, and then we will undertake to talk with you about withdrawal, POWs, etc. Secretary Rogers intervened to emphasize that Madame Binh was offering to negotiate with South Vietnam Government, but on condition that its President, Vice President and Prime Minister resign. We might just as well demand that Madame Binh get out or the North Vietnamese get out before we talk.
The President said he wished to be very direct. This had been long and difficult war for US. US had no ambitions in Viet-Nam, no intention to stay in the country or to dominate it in any way. Realities of power are that you can only negotiate what you have won on the battlefield. South Vietnam is very much part of this war and has been for a long time. It insists on a major voice in any peace settlement. It will soon be able to carry its own defense and will be in even better shape a few months further on. North Vietnam position is going to deteriorate in comparison to the increasing strength of South Vietnam.GVN will be in future much more difficult to negotiate with. We are trying to be realistic. If North Vietnamese and Viet Cong will negotiate seriously as they said they would, then we could make progress at Paris. But if they will not, our course is set. We would prefer to have war end sooner and by negotiation. But if we cannot, then we will continue to withdraw our forces and GVN will assume responsibility for its own defense as long as Hanoi wishes maintain the war. There will be absolutely no change in our policy. We will see it through to the end.
The President continued that we fully realize Yugoslav position is different. We respect its position. We have no monopoly on wisdom, knowledge, or right. Forty thousand Americans are dead in this war which has lasted over five years. We wish to devote our energies and resources to other matters. But if US were to accept unconditional surrender in Viet-Nam it would not be helpful around world. We have a limited goal in Viet-Nam—to protect its right to select its own government. It we were to fail in this or surrender, American people would not then be very interested in playing role in the world that they should. Our friends would regard our capitulation as disaster and would wonder what help US prepared to give in their time of trouble. We are not in VietNam to win war but to secure peace and to assure that the principle that all small nations have a right to decide their own fate is protected. Issues involved are much bigger than just what happens in Viet-Nam itself.
Tito replied that he fully understood US position. But he was deeply convinced that Viet-Nam war cannot be settled with victory for either side. He cited Algeria where France had had half-million troops for so many years. Because De Gaulle had courage to put end to conflict he was regarded as outstanding statesman even by those who opposed French withdrawal. Yugoslavia entirely understands both difficult position of President Nixon in his efforts to gain peace in Viet-Nam and reasons why capitulation out of question. He was grateful for Presidentʼs frank exposé of US policies and problems, and their implications in this difficult situation.
Meeting adjourned at 1145 hours.
[1] Sursa: Arhivele Naționale, RG 59, Yugoslav Desk Files: Lot 79 D 230, POL 7 Vizita lui Nixon. Secret. Redactat de Mudd. Întâlnirea a avut loc în biroul lui Tito din clădirea Consiliului Executiv Federal.
/1/ Source: National Archives, RG 59, Yugoslav Desk Files: Lot 79 D 230, POL 7 Nixon VISIT. Secret. Drafted by Mudd. The meeting took place in Titoʼs office in the Federal Executive Council building.↩
[2] Nu s-a găsit nicio înregistrare a acestei discuții.
/2/ No record of this discussion was found.↩
[3] Un raport din 9 octombrie al președintelui Băncii de Export-Import cu privire la eforturile depuse pentru a urmări aceste probleme se află în Arhivele Naționale, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 733, Country Files-Europe, Yugoslavia, Vol. II Aug 70-Aug 71.
/3/ An October 9 report by the President of the Export-Import Bank on efforts to follow up on these issues is in the National Archives, Nixon Presidential Materials, NSC Files, Box 733, Country Files—Europe, Yugoslavia, Vol. II Aug 70–Aug 71.↩
[4] În august 1970, în Iordania au izbucnit ciocniri militare între forțele palestiniene și iordaniene. Ulterior, o serie coordonată de deturnări de avioane de către teroriștii palestinieni și aterizarea acestor avioane cu ostatici în Iordania au dus la o escaladare a confruntării dintre guvernul regelui Hussein și forțele palestiniene și siriene. Până la sfârșitul lunii septembrie, armata iordaniană a forțat retragerea forțelor siriene și a impus o înțelegere cu palestinienii.
/4/ Military clashes erupted in Jordan in August 1970 between Palestinian and Jordanian forces. Subsequently, a coordinated series of airline hijackings by Palestinian terrorists and the landing of these aircraft with hostages in Jordan led to an escalation of the confrontation between the government of King Hussein and Palestinian and Syrian forces. By the end of September the Jordanian Army had forced the withdrawal of Syrian forces and imposed a settlement on the Palestinians.↩
[6] Anii 1971-1980 au fost declarați în mod oficial al doilea deceniu de dezvoltare al ONU de către Adunarea Generală, la 24 octombrie, în cadrul ceremoniilor de aniversare a 25 de ani de la înființarea Organizației Națiunilor Unite. Pentru textul proclamării, a se vedea Rezoluția 2626 (XXV) a AG.
/6/ The years 1971–1980 were officially proclaimed Second UN Development Decade by the General Assembly, October 24, as part of the ceremonies to honor the 25th anniversary of the United Nations. For text of the proclamation, see GA Res. 2626 (XXV).↩
[7] Reactivarea misiunii reprezentantului special al ONU, Jarring, în Orientul Mijlociu, la cererea Statelor Unite, a fost anunțată la 25 iunie.
/7/ The reactivation of UN Special Representative Jarringʼs mission to the Middle East at the request of the United States was announced on June 25.↩
[8] Pe 30 august, trei algerieni au capturat aeronava, care a aterizat în Iugoslavia după ce autoritățile albaneze au refuzat să-i acorde permisiunea de aterizare.
/8/ On August 30 three Algerians seized the aircraft, which landed in Yugoslavia after Albanian authorities refused to grant it landing permission.↩
Astăzi, vă propun să explorăm problemele mondiale zonă cu zonă – Asia, Europa, Orientul Mijlociu, inclusiv Iranul și Africa. Și dacă doriți o sesiune separată, atunci aceasta poate fi aranjată, a spus Carter, în preambulul întâlnirii sale cu vicepremierul Xiaoping. Continuă lectura →
Pe baza analizei noastre a esenței problemelor din lume, credem că politica sovietică de imperialism social nu se va schimba și, prin urmare, nici politica noastră față de Uniunea Sovietică nu se va schimba, a declarat Hua Kuo-feng. Și noi am spus, de asemenea, multor prieteni ai noștri că principalul pericol de război vine din partea Uniunii Sovietice. a precizat el. Continuă lectura →
AMINTIRI DIN COMUNISM 