MINERIADA 13-15 iunie 1990 IN VERSIUNEA TELEVIZIUNII ROMANE LIBERE (PARTEA III)
Crainicul Televiziunii Române „libere”, George Marinescu, comentează „cu profesionalism” imaginile filmate in 13 iunie 1990, in incinta TRL.
Din care aflăm că protestatarii „au devastat birourile instituției, distrugând atât mobilierul cat și opere de o mare valoare culturala”. Ca urmare, aceștia au fost bătuți și imobilizați, iar actele de identitate au fost înregistrate pe pelicula, pentru posteritate, și confiscate de forțele de ordine.
MINERIADA 13-15 iunie 1990 IN VERSIUNEA TELEVIZIUNII ROMANE LIBERE (PARTEA II)
Crainicul Televiziunii Române „libere”, George Marinescu, comentează (in tradiționalul limbaj insinuant al presei vremii, aservite noi puteri) imaginile filmate in 13 iunie 1990, din elicopterul care, in drum spre TRL, survolează Piața Universității și Piata Victoriei, informând publicul cu privire la „ravagiile produse de protestatari”(respectiv mașinile incendiate, in fapt, de forțele de ordine).
Manifestanții, majoritatea tineri (studenți și elevi), ajung la televiziune, (intenționând ca demonstrația lor anti-Iliescu sa fie filmată și difuzată), unde scandează „Ole-ole, Ceausescu nu mai e”, și „Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasă, până nu vom câștiga libertatea noastră”
MINERIADA 13-15 iunie 1990 IN VERSIUNEA TELEVIZIUNII ROMANE LIBERE (PARTEA I)
Crainicul Televiziunii Române „libere”, George Marinescu, comentează, alături de colegii săi, pentru „stimații telespectatori”, imaginile filmate in 13 iunie 1990, in Piața Universității.
Din care aflăm că protestatarii (care acuzau televiziunea de manipulare), având asupra lor „arme și droguri” (!), „au incendiat” autobuzele forțelor de ordine și au aruncat cu „pietre de caldarâm”, agresând totodată și echipele TRL. In materialul prezentat nu apar nici arme, nici droguri, iar mai târziu se va dovedi, din verificarea mesajelor trimise prin stație („52 către 53” Diamandescu către Chitac) că forțele de ordine și-au incendiat cu bună știința propriile mașini, pentru a-și motiva „aparatul”.
„Veniseră la mine o hoardă de vreo 30 (n.r. protestatari din Piata Universității), care mă amenințau că dacă nu merg cu ei să se adreseze ţării, în studioul 4, mă aruncă de la etajul 11.” – RĂZVAN THEODORESCU, preşedinte TVR în 1990:
„Erau persoane care pana in 22 decembrie cântaseră ode partidului, și acum erau puternici anti-comuniști”.
„SPERIAȚI, IN JURUL UNOR CAFELE”
Gelu Voican Voiculescu
„L-am găsit pe ministrul Chiţac şi alţi factori din interne la IGP, stăteau și erau consternați, speriați, în jurul unor cafele, şi constatau că toate forțele de ordine nu răspund efectiv la comenzi.” – GELU VOICAN VOICULESCU (acuzat in Dosarul Mineriada in 2017), viceprim-ministru în 1990
„Dupa 24 mai 1990, (n.r. in urma alegerilor libere) Corneliu Coposu, dar si liderii câtorva organizații studențești, au anunțat ca de acuma lupta se muta in parlament”.
Virgil Magureanu
„SRI-ul, în loc să îşi facă datoria, a scâncit. Acolo trebuia să intervină, deoarece erau lovituri de natură teroristă şi violentă, în scopuri criminale. În loc să facă asta, ne-am evacuat prin acoperiș.” – VIRGIL MĂGUREANU, (acuzat in Dosarul Mineriada in 2017), director al SRI în 1990.
„Piata Universității a fost și un exercițiu de putere. De putere democratică, coborâtă in stradă” .
„RIPOSTA ORICĂRUI ALT GUVERN AR FI FOST MULT MAI DURĂ”
Petre Roman, 1990, in interviul acordat presei
„De ce la arhivele SRI au incendiat? Eu rămân ferm la convingerea că (atacurile) au fost, clar, puse la cale și operate de către oamenii fostei Securităţi. Categoric.” – PETRE ROMAN (acuzat in Dosarul Mineriada in 2017), prim-ministru în 1990.
„Vă referiți la mineri […] In legătură cu controlul asupra minerilor, n-am spus că nu avem control asupra minerilor. Dimpotrivă, adineauri am spus, că ei au fost îndreptați la Piața Universității, că ei au fost prezenți acolo, că am încercat și am reușit in mare măsură, să împiedicăm acțiuni independente ale lor, că am găsit modalitatea de a-i caza (!) și de a le asigura un minim de condiții, deci nu e vorba că minerii nu au fost sub control. Ba este foarte clar, că din clipa in care au fost aicea, am încercat să le îndreptăm acțiunile in asa fel ele să nu se substituie ordinii publice” – PETRE ROMAN, declarație in cadrul conferinței internaționale de presă, 1990.
„Iar ultima dvs întrebare, „cine controlează aceasta țara?„, dați-mi voie să o privesc cu zâmbetul pe buze, pentru că dvs. vă aflați aicea, dvs ați avut prilejul să constatați că procesul democratic din România, in ciuda unor greutăți, s-a desfășurat continuu, și in sensul derulării sale favorabile, că au avut loc alegeri libere, că […] s-a(u) constituit Parlamentul și cele două Camere, și că evenimentele din 13-14 iunie care au încercat să destabilizeze țara, care au încercat să provoace un dezechilibru, o panica, o teroare in rândul populației, n-au avut niciun fel de sorti de izbândă”.
„Si indiferent de cine și-ar fi asumat controlul asupra situației, […] (probabil că) riposta oricărui alt guvern constituit ar fi fost mult mai dură” […] „probabil, împotriva acestor violente greu de imaginat, s-ar fi utilizat arme de foc” (n.r. in loc de bâtele și topoarele utilizate de mineri) – PETRE ROMAN (fiul lui Ernst Neulander)
VIDEO: DECLARAȚIA LUI PETRE ROMAN LA CONFERINȚA DE PRESA DIN 1990
„O DEMOCRAȚIE VERITABILA”
ION ILIESCU, „președintele ales” al României, discurs public, 13 iunie 1990: „Să instaurăm o democrație veritabilă, responsabilă in fața poporului”
„Tocmai acum aceste elemente (n.r. protestatarii din Piața Universității) au căutat să submineze viața noastră democratică” […] „Armata trebuie să fie element de stabilitate și de apărare a cuceririlor poporului. nu să stea indiferentă, când vandalii se dau la asemenea acte barbare împotriva poporului” (aplauze)
„Vinovații pentru pierderile de vieți omenești și pentru cele peste 1.000 de victime sunt încă necunoscuți. Consider ca este o rușine și o jignire profunda fata de toți cei care au luptat cu mâinile goale pentru câștigarea libertății, fata de urmașii acestora și fata de întreaga societate. Justiția are obligația de a face lumina după atât de multi ani. Dreptatea nu este un moft, ci este in acest caz o urgenta majora.” – a declarat actualul președinte al României, Klaus Iohannis, joi, 11 Iunie 2020, condamnând faptul ca dosarul Mineriadei trenează de 30 de ani.
In acest dosar, Ion Iliescu este acuzat de procurorii militari că a dat personal ordinul pentru evacuarea în forţă a manifestanților din Piaţa Universităţii, inclusiv prin folosirea unor muncitori din marile întreprinderi din București.
„FACEȚI DREPTATE”
„Fac un apel la toți cei responsabili de soarta acestui dosar: Faceți dreptate!„ „Românii au nevoie de acest act de justiție pentru odihna veșnică a celor uciși, pentru urmași, precum și pentru reconcilierea cu trecutul și garantarea unei societăți sănătoase pentru generațiile viitoare” – a mai spus Klaus Iohannis, la o întâlnire cu reprezentanții comunității universitare din cadrul Universității din București, la 30 de ani de la „Fenomenul Piata Universității”.
„Sunt unii care continua să spună că a face dreptate nu mai ajuta pe nimeni astăzi. Ei uita însă un lucru fundamental: România democratică și europeană s-a clădit in toți acești 30 de ani pentru ca au existat oameni care au luptat, care au crezut in forța celor multi și de bună credință, de a produce schimbare. Suntem datori să le fim veșnic recunoscători și să continuăm să apăram statul de drept și valorile democratice„, a afirmat Iohannis.
Contestatia procurorilor făcută împotriva deciziei de restituire la parchet a dosarului Mineriadei a fost înregistrata joi, 23 aprilie 2020, la Inalta Curte. Judecătorii au stabilit primul termen pe 14 mai 2020. Cazul este in continuare in faza de Camera Preliminara.
Procesul in care au fost trimise in judecata pentru crime împotriva umanității 14 persoane, intre care fostul președinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu, fostul sef al SRI Virgil Magureanu si fostul lider sindical Miron Cozma s-a reluat in 2020, după o pauza de aproape un an. Judecătorul Constantin Epure de la Inalta Curte, a decis pe 8 mai 2019, ca dosarul Mineriadei sa se întoarcă la Parchet pentru refacerea anchetei.
Magistratul Constatin Epure a motivat aceasta decizie timp de 10 luni. In cele 400 de pagini, judecătorul a identificat mai multe carente in ancheta procurorilor militari, care in final duc la anularea și excluderea a mii de probe, dar și la neregularitatea rechizitoriului.
„Prin modalitatea in care s-a desfășurat ancheta penala, învinuitului Iliescu Ion i-a fost încălcat, in mod grav și iremediabil, dreptul la apărare.” – susține Constantin Epure
In plus, potrivit acestuia, modalitatea de expunere a faptelor deduse judecații este lipsita de precizie, claritate, cursivitate si coerenta, in stransa legatura inclusiv cu aspectele ce tin de legalitatea efectuării actelor de urmărire penala si administrării probatoriului.
MINERIADA A UCIS GOLANIADA – CONCLUZIILE PROCURORILOR
Procurorii militari au refăcut șirul evenimentelor din aprilie-iunie 1990 și susțin că, în zilele de 11 și 12 iunie 1990, autoritățile statului au hotărât să declanșeze un atac violent împotriva manifestanților aflați în Piaţa Universității din București. Aceștia militau în principal pentru adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi îşi exprimau, în mod pașnic, opiniile politice, în contradicție cu cei care acaparaseră puterea politica la acel moment.
În acest atac, declanșat fără legitimitate, au fost implicate forțe ale Ministerului de Interne, ale Ministerului Apărării Naţionale, SRI, precum și peste 10.000 de mineri și alți muncitori din mai multe zone ale ţării.
Grupuri de mineri patrunzand in incinta Facultatii de Drept din Bucuresti.-13-iunie-1990
ATACUL ÎNCEPE ÎN 13 IUNIE 1990
Potrivit procurorilor, în zilele de 11 şi 12 iunie 1990 autoritățile statului au hotărât să declanșeze un atac violent împotriva manifestanților aflați în Piaţa Universității din București, în acest atac fiind implicate, în mod nelegal, forţe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Serviciului Român de Informații, precum şi peste zece mii de mineri şi alți muncitori din mai multe zone ale ţării.
„Atacul a fost pus în practică în dimineața zilei de 13 iunie 1990, având drept consecințe: moartea prin împușcare a 4 persoane, vătămarea integrității fizice sau psihice a unui număr total de 1.388 de persoane, privarea de dreptul fundamental la libertate, din motive de ordin politic, a unui număr total de 1.250 de persoane.” – susțin procurorii.
Pe 13 iunie, la patru dimineața protestatarii sunt scoși cu forţa din corturi, bătuţi și arestaţi.
Informațiile despre evacuarea brutală încep să circule şi oamenii se aduna furioși in Piata Universității. Forţele de ordine sunt mobilizate pentru a preveni reocuparea Pieţei. Provocaţi de câţiva tineri, scutierii reacţionează. Încep violenţe de-o parte şi de alta.
La ora nouă dimineața în Piaţa Universităţii ajung muncitorii de la IMGB, simpatizanți ai FSN, scandând „IMGB face ordine”, „Noi muncim, nu gândim”, „Moarte intelectualilor”.
Aceştia forţează intrarea în facultatea de Arhitectură. În câteva ore violenţele escaladează în Bucureşti. Demonstranţii devastează şi incendiază sediile Ministerului de Interne, Poliţiei Capitalei, SRI şi TVR. Televiziunea îşi întrerupe emisia.
Seara, Ion Iliescu apare la televizor şi cheamă “toate forţele conştiente si responsabile […] pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste” și „a apăra democrația.” Spre miezul nopții, forțele de ordine opresc violențele din București cu focuri de armă. Patru oameni mor împușcați şi alte câteva sute de persoane sunt arestate.
La chemarea „președintelui ales”, Ion Iliescu, minerii, sosiți în București in dimineața zilei de 14 iunie 1990, au devastat, la rândul lor, sediile partidelor politice de opoziție, reînființate după „Revoluția din decembrie 1989” și au agresat fizic persoanele care protestau pașnic in Piaţa Universității din București.
Mineriada 13-15 iunie 1990
“LA CHEMAREA NOASTRĂ”
„Mă adresez dumneavoastră, mulțumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care și de astă dată l-ați dat, la chemarea noastră. Delegația de mineri, în frunte cu domnul (Miron) Cosma, se va deplasa în Piaţa Universităţii, pe care vrem să o reocupați dumneavoastră.” – Ion Iliescu, discurs public din balconul Guvernului, 14 Iunie 1990.
„Înarmați cu răngi, topoare și securi, minerii au spart ușile Universității şi au pătruns în clădire, unde nu li s-a opus rezistenţă. Au devastat laboratoarele şi sălile de curs şi au lovit fără discernământ persoanele întâlnite, în special studenți” – evz.
evz (14 iunie 2020): Minerii au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au distrus o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice, ca și sediul Ligii Studenților. O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroși profesori au fost bătuți, printre care și profesorii de lingvistică Grigore Brâncuș și Petru Creția.
Minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, pretinzând că au descoperit valută falsă și arme, de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.Timp de câteva ore, manifestanții au fost bătuți, fiind vandalizate si sediile unor ziare şi reviste independente (ex: „România Liberă”, „Dreptatea”, „Baricada”).
Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine fistichii au fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele. Liderul studenților Marian Munteanu a fost bătut și aruncat apoi în fântâna de la Universitate. Alți lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea română, autointitulată liberă. (evz)
În câteva ore haosul s-a instalat pe străzile unde puterea era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI, în timp ce opinia publică internaţională cerea conducerii de la București să pună capăt represiunii din Piaţă.
Mineriada 13-15 iunie 1990, Bucuresti
NICIUN ATACATOR NU A FOST IDENTIFICAT
„Din acea zi, minerii din Valea Jiului rămân în paginile istoriei recente ca una dintre marile forțe neoficiale de represiune” – evz.
Niciuna dintre persoanele implicate în aceste acțiuni (mineri, muncitori, șamd) nu au fost identificate pâna acum (n.r. iunie, 2020)de către organele Procuraturii şi Poliției.
DOSARUL MINERIADEI
Dosarul MINERIADEI, în care sunt anchetate faptele din acea perioadă, a fost trimis în judecată abia in 2017.
În 13 iunie 2017, Parchetul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a anunţat că procurorii militari au finalizat cercetările în dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 şi au trimis în judecată, pentru crime împotriva umanităţii, 14 persoane, între care fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu, fostul şef al SRI Virgil Măgureanu şi Miron Cozma.
Astfel, au fost trimişi în judecată:
– pentru infracțiuni contra umanității, prev. de art. 439 alin. 1, lit a din Codul Penal (uciderea unor persoane) – 4 acte materiale, art. 439 alin. 1 lit. g (vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane) – 1.388 de acte materiale şi art. 439 alin. 1 lit. j (vătămarea integrității fizice sau psihice a unor persoane) – 1250 de acte materiale.
Ion Iliescu, la acea dată preşedinte al României şi preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională şi preşedinte ales al României
Petre Roman, prim-ministru al Guvernului interimar
Gelu Voican Voiculescu, viceprim-ministru
Virgil Măgureanu, director al Serviciului Român de Informaţii şi general în rezervă
Mugurel Cristian Florescu, adjunct al procurorului general al României şi şef al Direcţiei Procuraturilor Militare
– pentru infracţiuni contra umanităţii, prev. de art. 439 alin. 1, lit. g (1388 de acte materiale) şi art. 439 alin. 1 lit. j (1250 de acte materiale) din Codul penal, cu aplicarea art. 439 alin. 1 art. 5 alin. 1 din Codul penal
amiralul în rezervă Emil Dumitrescu, la data săvârşirii faptelor, membru al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională şi şef al Direcţiei Generale de Cultură, Presă şi Sport din cadrul Ministerului de Interne
– pentru infracțiuni contra umanității, prev. de art. 439 alin. 1, art. 439 alin. 1 lit. g (856 de acte materiale) şi art. 439 alin. 1 lit. j (748 de acte materiale) din Codul penal.
Cazimir Ionescu, vicepreşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională
Adrian Sârbu, la acea dată şef de cabinet şi consilier al primului ministru
Miron Cozma, preşedinte al Biroului Executiv al Ligii Sindicatelor Miniere Libere „Valea Jiului”
Matei Drella, lider de sindicat la Exploatarea Minieră Bărbăteni
Cornel Plăieş Burlec, ministru adjunct la Ministerul Minelor,
– pentru infracțiuni contra umanității, prev. de art. 439 alin. 1 lit. g (431 de acte materiale) şi art. 439 alin. 1 lit. j (431 de acte materiale) din Codul penal
generalul în rezervă Vasile Dobrinoiu, comandant al Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri a Ministerului de Interne
colonel în rezervă Petre Peter, comandant al Unităţii Militare 0575 Măgurele, aparţinând Ministerului de Interne.
– pentru infracțiuni contra umanității, prev. de art. 439 alin. 1 lit g (5 acte materiale)
Alexandru Ghinescu, director al I.M.G.B.
Universitatea din Bucureşti s-a constituit parte civilă în dosarul ”Mineriadei
„La începutul lunii aprilie (2017), Universitatea din Bucureşti a trimis o adresă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv domnului procuror general al României, Augustin Lazăr, prin care s-a constituit parte civilă în dosarul ‘Mineriadei’ din 1990”, adeclarat purtătorul de cuvânt al UB, Mirabela Amarandei
Conform acesteia, este vorba despre un prejudiciu material, dar şi unul moral, în urma evenimentelor din iunie 1990.
„Pe de o parte, vorbim de prejudiciul material adus Universităţii din Bucureşti ca urmare a distrugerii spaţiilor universităţii – şi mă refer aici la Facultatea de Biologie, Facultatea de Litere, Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematică, Facultatea de Istorie şi Facultatea de Drept. Nu în ultimul rând, distrugerile unor colecţii rare ale Facultăţii de Geologie. Mai mult decât atât, este vorba despre prejudiciul moral şi datoria morală pe care Universitatea din Bucureşti o are faţă de profesori, studenţi, cercetători, personalul administrativ, care, la acea vreme, au fost agresaţi, umiliţi de minerii care au pătruns în spaţiile universităţii ilegal în iunie 1990”, a precizat purtătorul de cuvânt al UB.
ÎNSCENAREA
„52 către 53” (13 iunie 1990): „Vă rog să-l informați pe domnul Președinte (n.r. ion Iliescu), ne dăm foc la toate autobuzele. Asta a fost înțelegerea. Ne motivăm aparatul”” – Gen. Diamandescu către Mihai Chitac, anunț prin stație.. Autoritățile înscenează „golanilor” două atacuri „subversive” – aruncă cu pietre in forțele de ordine și își incendiază autobuzele, conform „înțelegerii cu Președintele”.
„Conform hotărârii luate de către preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, primul-ministru al Guvernului României, viceprim-ministrul, conducători ai instituţiilor de forţă, precum şi de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în Piaţa Universităţii au fost aduşi muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, coordonaţi de directorul acesteia. Muncitorii s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele întâlnite în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piaţa Universităţii împreună cu forţele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanţilor. Acţiunile întreprinse de autorităţile statului au generat o ripostă violentă din partea opozanţilor, astfel că au fost incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române şi Serviciului Român de Informaţii”, notează procurorii.
Anchetatorii mai spun că s-a făcut uz de armă cu muniţie de război de către forţele de ordine, în aceste împrejurări fiind împuşcate mortal patru persoane, iar alte trei au fost rănite, de asemenea, prin împuşcare.
Represiunea autorităţilor a continuat în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfăşurat împreună cu minerii şi muncitorii din mai multe judeţe ale ţării, care deveniseră o adevărată forţă de ordine, paralelă cu cele recunoscute şi organizate potrivit legii. În acest context, minerii aduşi în Bucureşti au devastat sediile partidelor politice nou înfiinţate sau reînfiinţate după Revoluţia din decembrie 1989 şi care se aflau în opoziţie. De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureştiului şi alte persoane având legătură cu manifestaţiile din Piaţa Universităţii, imaginile cu actele de violenţă comise de mineri pe străzile oraşului fiind mediatizate în întreaga lume.
„Aceste evenimente au fost urmarea actelor de diversiune şi manipulare a opiniei publice de către autorităţile statului reprezentate de către inculpaţi, care au prezentat manifestaţiile din Piaţa Universităţii într-un mod distorsionat şi au acreditat ideea că ele sunt determinate de o aşa-zisă ”rebeliune de tip legionar”. Manifestanţii care îşi exprimau opiniile politice au fost prezentaţi ca persoane cu ocupaţii infracţionale, „elemente extremiste, reacţionare”, fiind etichetaţi de preşedintele ales al României ca fiind ”golani”. Persoanele care au fost ridicate din Piaţa Universităţii, împreună cu altele considerate ca având legătură cu manifestaţiile, au fost duse cu forţa în cazărmi aparţinând Ministerului de Interne, fiind private de libertate într-un mod nelegal şi în spaţii total improprii pentru deţinerea unor persoane. Privarea de libertate fără forme legale a acestora a durat până cel mai târziu pe data 21 iunie 1990. (…) obiectul acestei cauze îl constituie faptele comise începând cu luarea hotărârii de a lansa atacul îndreptat împotriva populaţiei civile, până la punerea în libertate a ultimei persoane private de libertate în mod nelegal”, mai arată anchetatorii.
În acest dosar au fost audiate 46 de persoane având calitatea de inculpat sau suspect, 1.388 de persoane vătămate, 146 de succesori ai victimelor şi 589 de martori, fiind emise circa 2.300 de citaţii.
Dosarul Mineriadei are 413 volume, iar rechizitoriul întocmit în acest caz are 2.000 de file.
La finele Primului Război Mondial, in anii 1919-1920, s-au încheiat, la Paris, o serie de tratate de pace, de către toate puterile învingătoare la un loc, cu fiecare dintre statele învinse, luate separat. In total au fost cinci documente care puneau astfel oficial capăt Războiului. Tratatul de la Trianon a fost ultimul din seria celor cinci.
Tratatului de pace a fost încheiat în Palatul Marele Trianon la Versailles, la 4 iunie 1920, intre Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia și Japonia, „puteri desemnate în Tratatul de faţă ca principalele puteri aliate și asociate” și alte douăsprezece state, printre care România, Cehoslovacia, Statul sârbo-croato-sloven, acestea din urmă „constituind împreună cu Principalele puteri (…) puterile aliate şi asociate de o parte și Ungaria (stat învins), pe de altă parte (”Tratatele de pace ale României (1918-1920)”)
Actul reglementa toate problemele dintre învingători și învinși – in acest caz Ungaria, care, la declanșarea Războiului, nu fusese subiect de drept internațional. De fapt, pentru prima oară după circa o jumătate de mileniu (1541-1920), Ungaria redevenea o țară independentă, recunoscută oficial ca atare, exact prin acest înscris. Pentru Romana, acest tratat a însemnat doar consfințirea internațională a unei realități preexistente.
Varianta în limba română a Tratatului de la Trianon, din 1920, expusă din 15 noiembrie 2020 pentru doua saptamani, la Muzeul Municipiului Bucureşti, documentul aparţinând fostului senator hunedorean Haralambie Vochiţoiu, după ce acesta l-a cumpărat la o licitaţie publică, în urmă cu trei ani, din colecţia fondatorului Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor.
Din partea României Tratatul a fost semnat de dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat, şi Nicolae Titulescu, fost ministru, secretar de stat, iar din partea Ungariei, de Gaston de Bernard, ministrul muncii şi ocrotirii sociale, şi Alfred Drasche Lazar de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.
Tratatul de pace cu Ungaria, semnat de România alături de Principalele Puteri Aliate și Asociate la Trianon, a fost votat în cele două camere ale Parlamentului de la București, în 17 și 26 august 1920. Legea pentru ratificare a fost promulgată prin decret regal la 30 august 1920, documentul intrând în vigoare la 26 iulie 1921.
La 11-13 noiembrie 1920, Parlamentul Ungariei a dezbătut şi a votat legea pentru ratificarea Tratatului de la Trianon.
Documentul are 364 de articole grupate în 14 părţi, care, la rândul lor, conțin alte capitole şi anexe şi se încheie cu un protocol și o declarație. Primele 26 de articole cuprind Statutul Societăţii Națiunilor, articolele 27-35 vizează frontierele Ungariei cu Austria, statul sârbo-croato-sloven, România şi Cehoslovacia. Secțiunea a III-a din Partea a II-a, intitulată ”fruntariile Ungariei”, cuprinde trei articole privitoare la România, respectiv articolele 45, 46, 47.
„Tratatul consfințea, între multe alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ștefan”) a tuturor teritoriilor (țări, provincii) în care ungurii erau minoritari sub aspect demografic.” – afirma acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române (Importanța Tratatului de la Trianon, Prelegere susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020, cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon).
„Aceste teritorii erau, în principal, Croația și Voivodina, Slovacia și Transilvania, care au fost recunoscute ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și, respectiv, România.”
„Prin aceste decizii (și prin cele ale Tratatului de la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în favoarea populațiilor majoritare, care-și deciseseră destinul în 1918, cam două treimi din teritoriu. Acest document, ale cărui prevederi sunt valide, în general, și astăzi, este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc”.
NOUA ARHITECTURA A EUROPEI
„Care este realitatea? Mulți spun astăzi, în plin relativism, că adevărul este așa cum îl vede fiecare („adevărul semnificație”), ceea ce este, însă, evident, lipsit de consistență logică.” – spune Ioan-Aurel Pop, in prelegerea sa.
REALITATEA DE FAPT SI REALITATEA DE DREPT
„Când vorbim despre noua arhitectură a Europei Centrale și de Sud-Est de după Primul Război Mondial, este obligatoriu să facem distincție între realitățile de fapt și cele de drept. De fapt, toată ordinea veche a regiunii s-a prăbușit în anul 1918, când au căzut patru imperii și s-au format noi state ori s-au întregit altele, după criterii etnice și naționale.” [1]
SECOLUL NATIONALITATILOR SI NOUA ORDINE
„Cauza acestei imense schimbări a fost, fără îndoială, lupta de emancipare națională a popoarelor, declanșată în secolul al XVIII-lea și ajunsă la apogeu în „secolul naționalităților” și la anii 1900. Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială, războiul mondial, „marele război”, care a favorizat împlinirea voinței popoarelor, pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a fost acceptată în anii 1919-1920, prin pomenitele tratate de pace.„
„Pentru români, cehi, slovaci, croați etc., momentul culminant al schimbărilor a fost toamna anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă pentru aceste popoare doar desăvârșirea procesului, prin consfințirea internațională a unei realități preexistente. În viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Slovacia (în cadrul Cehoslovaciei) și Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională. Este clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ci chiar națiunile care nu au mai vrut să trăiască în „închisoarea popoarelor”.„
„Unirea provinciilor românești, inclusiv a Transilvaniei, cu România nu s-a făcut în urma tratatelor încheiate de învingători cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Trianonului), ci datorită mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia„[1]
4 iunie 1920-Hugh Wallace, ambasadorul SUA in Franța, semnează tratatul de pace cu Ungaria-Palatul Trianon Versailles
ARGUMENTUL SABIEI VS ARGUMENTUL DEMOCRATIEI
„Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. De altminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioase ale Budapestei, se iterează și astăzi ideea rasistă că, la 1920, marile puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei” pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”.
Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (principiul autodeterminării popoarelor, susținut și impus de SUA prin președintele Woodrow Wilson). După cum se vede, este vorba despre două viziuni complet diferite.”
„În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională. Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale”.[1]
„Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la 23 august 1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecut în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică”.
UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMANIA
„Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci și sute de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezintă, de fapt, poziția tuturor românilor transilvani. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul)”.
LEGITIMAREA ROMANIEI
„După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate. Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune.”
„În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920.”
„România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi”.
[1] Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române (Importanța Tratatului de la Trianon, in prelegerea susținută în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020, cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon).
La ordinul lui Stalin, comuniştii români au organizat aşa-numitul ”Proces al Ziariştilor”, desfăşurat între 23 mai şi 4 iunie 1945, jurnalisti care militaseră ani de zile împotriva ideologiei impuse de Uniunea Sovietică. ”Tribunalul Poporului” i-a acuzat atunci că ”prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios (…), la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”.
Cei 14 gazetari inculpaţi, care făcuseră parte din elita presei interbelice şi a celei din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, erau: Stelian Popescu, conducătorul ziarului ”Universul”; Pamfil Şeicaru, fondatorul şi conducătorul ziarului ”Curentul”; Nichifor Crainic, mentorul revistei ”Gândirea”; dr. Ilie Rădulescu, directorul ziarului ”Porunca Vremii”; Radu Gyr, Romulus Dianu, Alexandru Hodos, Ion Dumitrescu, A. Cosma, Gabriel Bălănescu, Romulus Seişanu, Ilie Popescu-Prundeni, Justin Iliescu şi Nicolae Iliescu.
Judecat în lipsă, marele ziarist Pamfil Şeicaru a fost condamnat la moarte.
Fapt semnificativ, prima imprimerie ocupată de ruşi, după intrarea lor în Bucureşti, a fost cea a ziarului lui Pamfil Şeicaru, ”Curentul”, tipărind acolo ”Buletinul Armatei Roşii”. Ulterior, clădirea le-a fost atribuită ‘colectivului” ziarului ”Scânteia”.
Ca şi Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, directorul ziarului ”Universul”, apucase să fugă din ţară înaintea venirii ruşilor, fiind condamnat, în lipsă, la muncă silnică pe viaţă şi la confiscarea averii. După obiceiul instaurat de N.K.V.D., noii stăpâni ai României s-au răzbunat pe familie.
„În calitate de jurnalist” – mentioneaza Adrian Bucurescu – „cu ani în urmă, am avut privilegiul de a o cunoaşte pe una dintre fiicele lui Stelian Popescu, Elena Popescu-Lugoşianu, care rămăsese în ţară. Fusese căsătorită cu fruntaşul ţărănist Ion Lugoşianu, diplomat – de mai multe ori delegat la Liga Naţiunilor – jurist şi ziarist. Elena şi Ion fuseseră cununaţi de însuşi Nicolae Titulescu. După instaurarea comunismului în România, Ion Lugoşianu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Cu puţine luni înainte, fusese operat de ulcer. Elena Popescu-Lugoşianu încă nu aflase, când am cunoscut-o, în ce închisoare s-a stins soţul ei. Din surse ulterioare, am aflat că el ar fi murit la Sighet.
Soţii Lugoşianu au avut patru copii, pe care comuniştii, din pricina dosarului lor, ce insista pe ”înaltă trădare”, i-au dat afară din toate şcolile. Unul dintre copii, Ioane Lugoşianu, a fost exclus din facultate, şi, sub pretextul unor întruniri în Cişmigiu, a fost condamnat la moarte şi împuşcat. Avea doar 21 de ani! Se poate imagina o tragedie mai mare pentru o familie?
Însă calvarul Lugoşienilor a fost mult mai complicat şi, de cele mai multe ori, absurd. Astfel, după ce fuseseră aruncaţi în stradă din casa lor, şi-au cumpărat, cu mari dificultăţi, după naţionalizarea din anul 1948, o altă locuinţă. Culmea, această nouă casă a fost şi ea ”naţionalizată”, iar, când am cunoscut-o, Elena Popescu-Lugoşianu locuia într-un modest apartament, dintr-un bloc construit în binecunoscutul stil ”chibrit”.
În acel apartament, am putut răsfoi câteva exemplare din ”Universul”, celebrul ziar pe care-l condusese Stelian Popescu, tatăl gazdei mele. Am fost impresionat atunci de numărul mare al paginilor, unele în culori, de condiţiile grafice excelente şi de conţinutul de înaltă calitate al textelor. Se cuvine adăugat că, mulţi ani după evenimentele din Decembrie 1989, niciun cotidian românesc nu apărea în culori!
Am mai aflat, de la interlocutoare, că, printre altele, Stelian Popescu a iniţiat în ziarul ”Universul” colecta pentru construirea Casei Studenţeşti din România şi a fost cel mai important contribuabil al acestei acţiuni. Ca o culme a nesimţirii, ani de zile, Casa Studenţească a purtat numele de ”Grigore Preoteasa”, adică al unui înfocat comunist! Directorul ”Universului” a fost şi comandor al ”Legiunii de Onoare”, dar această înaltă apreciere din partea Guvernului Francez a fost doar un motiv în plus pentru ”Tribunalul Poporului” de a-l numi, în rechizitoriu, ”fascist”.
Am rămas până astăzi impresionat de cuvintele şi de demnitatea acestei femei. Nicio lacrimă n-am văzut în ochii Elenei Popescu-Lugoşianu, când îmi povestea toate acestea. Trecută prin atâtea tragedii, moştenise orgoliul de nobilă familie, care luminase cândva România”.
In „frumoasa” sa epoca de glorie, „genialul Generalissim Stalin”, era, printre altele (in pauza dintre diverse acțiuni marxist-leniniste, precum gulagurile, transplantul de populație, epurările, actele de terorism și decimările in masă), și „călăuzitorul intelectualilor progresiști”.
Dar ce este de fapt intelectual progresist? Si, înainte de orice, CE ESTE UN INTELECTUAL?
Contrar stereotipului curent, termenul de ‘intelectual’ nu desemnează, neapărat, o persoană cu studii universitare.
De exemplu, primul numit ‘intelectual’ a fost Emile Zola, (care, prin editorialul său, „J’accuse”, a dus la schimbarea radicală a opiniei publice franceze). Emile Zola nu doar că nu avea studii universitare, dar nu reușise să treacă nici măcar examenul de bacalaureat, ceea ce nu l-a împiedicat să fie unul dintre cei mai marcanți scriitori şi jurnaliști ai epocii sale.
‘Intelectualul’ nu este, deci, nici un recipient al neologismelor, nici un producător de formule lingvistice elaborate și complicate, si nici un deținător ori colecționar de diplome.
‘Intelectualul’ este, in primul rând, acea persoana care gândește – și, in al doilea rand, care acționează.în sfera publică (de regulă articulat și pașnic, in apărarea unui sistem de valori centrat pe umanism, progres și modernitate, și nu in baza unor recompense, care îl motivează sa presteze servicii de influențare a opiniei publice, in funcție de interesele unui grup sau altul)
Cat despre intelectualul progresist, el se diferențiază de restul intelectualilor printr-un procedeu foarte simplu: folosind, (după cum indica și Stalin), „LIMBA CA ARMA DE LUPTA”.
Lupta lui Marx, Lenin, și Stalin era clara – se numea lupta de clasa – lupta împotriva „dușmanului de clasa și a poporului muncitor”. La aceasta lupta, care nu a dus nici la progres, nici la egalitatea promisa, ci doar la dictatura imposturii și a non-culturii, au contribuit decisiv intelectualii staliniști progresiști.
PENTRU CE LUPTA AZI UN INTELECTUAL PROGRESIST ?
Începând cu „fenomenul Zola”, Intelectualul a devenit, şi urma să rămână pentru încă o sută de ani, un om de stânga – iar influența sa s-a dovedit uriașă. Acesta este și rațiunea pentru care, din ianuarie 1898 (după publicarea eseului „J’accuse”), antiintelectualismul unor personaje precum Maurras sau Barrés s-a concentrat cu obstinență pe demonstrația caracterului anarhic şi trădător al intelectualului.
Evoluţia intelectualului, începând de la 1800 și până in ziua de azi, relevă ambiguitatea poziţiei politice a gânditorului angajat în apărarea unui sistem de valori / sau de non-valori, după caz. In acest parcurs „istoric“, intelectualul și-a pierdut nu numai rolul central dar și libertatea de expresie, devenind un simplu instrument și exponent al unui grup de interese.
„Vechii intelectuali de stânga” – explica profesorul Adrian Papahagi, într-un articol online, publicat in octombrie, 2019 -, „care au aderat la comunism (din idealism, se înțelege) pe când Stalin tăia și spânzura, au ajuns să dea lecții de libertate tinerilor pentru care Marx (în versiunea freudizată a lui Marcuse) e chic, Che Guevara e o marcă de tricouri, iar Ana Pauker e un joc de cărți.”
„Totodată” – afirmă Papahagi -„fiii vechilor comuniști redescoperă pasiunea părinților lor: vânătoarea de fasciști imaginari și importanța filozofică a lui Marx. Dacă l-ai studiat pe Carl Schmitt sau pe Heidegger (cum i-ai putea ignora?) ești denunțat ca nazist; dacă ai fost comunist cu carnet de partid, pe când șeful comunismului mondial era Stalin, beneficiezi de indulgență plenară.”
Deoarece, observa Papahagi, „În anii care vor urma, falia dintre intelectualii de dreapta (creștin-democrați, conservatori și clasic-liberali) și cei de stânga (neo- sau sexo-marxiști(*) care se prezintă ca „liberali”) se va adânci”.
„Când ai redus latina la o oră pe săptămână în clasa a VIII-a, ai decis practic dispariția latinei din învățământul secundar, cu repercusiuni în cel universitar.”
„Nu sunt pentru interdicții, nu consider că există studii tabu, iar universitățile n-au decât să se autodistrugă și să devină școli de activiști ai ideologiei stângiste, dacă asta vor. Câtă vreme funcționează pe banii statului, e totuși cam ipocrit să se plângă că statul reglementează diverse chestii.”
„Universitățile resping propaganda politică, dar permit unui curent ideologic (neo-marxist) să se propage necritic și să fie propus studenților pe post de știință obiectivă.”
„Când cineva predă studii de gen, oferă studenților o ideologie. Ea nu este predată la studii politice, într-un curs obiectiv, ca nazismul sau comunismul (unde profesorul nu este propagandistul nazismului sau comunismului), ci este propusă ca grilă de lectură unică, așa cum sub comunism era impusă istoriei, literaturii sau filologiei grila de lectură marxistă.”
„De fapt, studiile de gen nu sunt dezbatere liberă de idei, ci îndoctrinare stângistă (mai mult sau mai puțin radicală). Ele nu (in)formează tinerii, ci îi formatează ideologic.” – profesorul Adrian Papahagi pe profilul sau de Facebook.
(*) Una dintre principalele forme ale sexo-marxismului este feminismul, care, in aceasta accepțiune, nu se referă la drepturile femeii in societate, ci la ideologizarea marxistă, prin care lupta de clase devine un război al sexelor. Mai elaborat, citându-l pe Papahagi, „Marx a teoretizat lupta de clasă și revoluția violentă a oropsiților sorții (proletariatul) împotriva exploatatorilor capitaliști. Manifestul Partidului Comunist (1848) vedea femeia ca pe o unealtă de producție a burghezului capitalist și propunea eliberarea acesteia și „desființarea familiei“. În schema clasică oropsit-exploatator, sexo-marxismul introduce dimensiunea sexuală în completarea (iar nu în locul) celei economice. Oropsiții sînt prin definiție femeile și „minoritățile sexuale“, considerate din start discriminate de ordinea sau de moralitatea burgheză.”
Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Unirea Transilvaniei cu România.
Declarația de adeziune a secuilor la Unirea Transilvaniei cu România: „poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari” – 19 februarie 1920
Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918
Manifestul Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania „Către popoarele lumii” – 18 noiembrie 1918
AMINTIRI DIN COMUNISM 