Memorandum de informare pregătit în cadrul Agenției Centrale de Informații.[1]
RPM-78-10208
Washington, 5 mai 1978
SUBIECT
Relațiile noului guvern afgan cu URSS
| Principalele concluzii | Introducere | Noul guvern | Consolidarea puterii | Iran și Pakistan | Punctul de vedere sovietic |
Principalele concluzii
- Sovieticii salută un guvern dominat de comuniști în Afganistan, dar probabil că vor fi prudenți în încercarea de a profita de apariția noului regim din cauza fragilității sale interne și a echilibrului delicat al tensiunilor regionale din Asia de Sud.
- Moscova va acționa în mod activ pentru a-i menține pe comuniști la putere la Kabul și pentru a influența procesul decizional al noului guvern. Probabil că sovieticii vor oferi o asistență economică și militară sporită.
- Deoarece noul guvern afgan s-ar putea confrunta cu amenințări interne serioase pe termen scurt, interesul major imediat al Moscovei va fi acela de a ajuta regimul să-și consolideze puterea. Pe termen scurt, sovieticii vor sfătui, probabil, reținere în ceea ce privește orice politici aventuriste pe plan intern și extern.
- Un amestec limitat al Iranului în Afganistan pare probabil, având în vedere percepția șahului cu privire la o amenințare serioasă a Iranului din partea URSS, prin intermediul Afganistanului. Deși Pakistanul împărtășește aceste îngrijorări, este mai puțin probabil să se implice, cu excepția cazului în care guvernul afgan reînvie disputa din Pushtunistan asupra provinciilor vestice ale Pakistanului.
- Șansele unei confruntări directe între URSS și vecinii anticomuniști ai Afganistanului rămân scăzute, chiar dacă au crescut ușor. Atât Teheranul, cât și Islamabadul vor folosi perspectiva unei astfel de confruntări ca argument pentru un sprijin militar și politic sporit din partea SUA.
↩
Introducere
La 27 aprilie, ofițerii militari de stânga l-au răsturnat pe fostul președinte Daoud [2] și au instalat un guvern în mare parte civil, controlat de conducerea Partidului Khalq (Partidul Comunist Afgan) pro-sovietic. Lovitura de stat a fost executată ca reacție la arestarea, de către guvern, a liderilor comuniști. Având în vedere contactele sovietice cu stângiștii afgani și cu forțele armate, este posibil ca sovieticii să fi aflat de lovitura de stat în avans, deși poate doar cu câteva ore. Nu există dovezi care să sugereze că sovieticii au încercat să încurajeze sau să descurajeze stângiștii, dar Moscova și comuniștii afgani au urmărit ca obiectiv, pe termen lung, stabilirea unui guvern comunist în țară.
↩
Noul guvern: Contextul comunist
Mișcarea actuală datează de la începutul anilor 1950, când comuniștii afgani, ajutați de comuniștii din URSS, Iran, Pakistan și China, au inițiat o încercare fermă de organizare. Impulsul major pentru creșterea și organizarea acesteia a venit în mod clar de la sovietici, care au instruit civili și militari în URSS și în Europa de Est și au introdus consilieri militari și tehnici sovietici în Afganistan. Activitățile clandestine și propaganda sovietică au jucat, de asemenea, un rol.
În afară de o facțiune restrânsă care a rupt cu majoritatea și a format un mic partid pro-chinez, nu au existat niciodată diferențe ideologice semnificative între comuniștii afgani și URSS. Cu toate acestea, comuniștii afgani nu au fost nicicând mulțumiți de faptul că Moscova a considerat că relațiile sale cu guvernul afgan sunt mai importante decât susținerea intereselor comunismului local. Arestarea de către Kabul a liderilor comuniști, epurările funcționarilor de stânga și restricțiile privind activitatea politică a comuniștilor, de exemplu, nu au interferat niciodată cu relațiile sovieto-afgane.
Luptele interne dintre comuniștii afgani înșiși – pe motive de influență personală mai degrabă decât ideologică – au sporit tensiunile, cu facțiuni afgane rivale care se luptau pentru a obține sprijinul Moscovei și cu sovieticii care încercau să rezolve disputele. Partidul actual este rezultatul unirii de anul trecut – sub presiunea sovietică – a două partide comuniste concurente și se pare că există încă o tensiune considerabilă între cele două grupuri.
O tentativă organizată în grabă de răsturnare a noului guvern de către o mică forță care se opune noului regim nu poate fi exclusă, dar mai probabilă ar fi o intensificare treptată a activităților antiguvernamentale în rândul triburilor sau al conservatorilor religioși. O oarecare creștere a acestor activități pare aproape inevitabilă; gravitatea amenințării din partea triburilor va depinde în mare parte de acțiunile noului guvern și de măsura în care conservatorii vor câștiga sprijin în cadrul armatei.
Mai multe probleme potențiale ar putea afecta capacitatea noilor conducători de a guverna țara și de a face față dificultăților sociale și economice fundamentale ale acesteia. De exemplu, ar putea apărea o ruptură între liderii militari și cei civili. În sectorul civil, îndepărtarea probabilă a birocraților experimentați în cadrul unei epurări a dreptei și a funcționarilor care aparțin sau au legături strânse cu familia care a condus Afganistanul din secolul al XIX-lea ar putea eroda rapid capacitatea regimului de a face față unor situații necunoscute.[3] În cadrul partidului de guvernământ însuși, rivalitățile de lungă durată dintre cele două facțiuni ale sale ar putea să reapară, provocând tensiuni sau lupte care i-ar abate pe lideri de la activitatea guvernamentală.
↩
Consolidarea puterii
În ciuda preluării rapide a puterii și a inexistenței unei rezistențe semnificative actuale, noii conducători afgani nu numai că moștenesc instituțiile slabe care au permis răsturnarea ultimelor două guverne, dar nu dispun nici de unele dintre atuurile care au contribuit la menținerea la putere a predecesorilor lor. Autoritatea guvernului central este aproape inexistentă în unele părți ale țării și, chiar și în acele zone în care Kabulul exercită un control limitat, legile și politicile guvernului au un impact redus asupra vieții celor mai mulți dintre oameni. Deși marea majoritate a afganilor nu ar avea o atitudine favorabilă față de un guvern controlat de comuniști, ei nu sunt prea interesați de cine conduce la Kabul. Politica, inclusiv loviturile de stat, atrage doar o mică parte a populației.
Reacția populară – fie pozitivă sau negativă – la o schimbare de guvern nu a fost niciodată un factor critic în Afganistan; controlul unităților militare cheie a constituit un criteriu mult mai important. Ultimele două lovituri de stat militare de succes au depins inițial de controlul unităților blindate și al bazei aeriene din apropierea capitalei. Niciuna dintre loviturile de stat nu a fost deosebit de bine planificată sau executată, dar în ambele cazuri a existat o rezistență redusă odată ce orașul Kabul a ajuns în mâinile liderilor loviturii de stat. Noul guvern va trebui să se asigure de loialitatea unităților cheie. Procesul ar putea fi dificil.
Mecanismele acestei lovituri de stat au fost similare cu cele ale loviturii de stat din 1973, dar rezultatul poate duce la o schimbare mult mai fundamentală în viața politică, economică și socială afgană. Asasinarea lui Daoud și a membrilor familiei sale și intenția imediat declarată a noilor conducători de a elimina „fiecare membru al familiei demagogului autocrat” sunt semne de rău augur. Chiar dacă guvernul nu are în vedere alte represalii violente, îndepărtarea elitelor tradiționale din pozițiile oficiale va afecta negativ funcționarea birocrației și a guvernului.
Noului guvern îi lipsește legitimitatea derivată din statutul tribal care a consolidat atât monarhia, cât și republica. De la începutul secolului al XIX-lea – cu excepția unui guvern de scurtă durată răsturnat în 1929 – Afganistanul a fost condus de liderul recunoscut al familiei dominante din tribul majoritar al grupului etnic Pushtun. Deși unii dintre liderii noului guvern – inclusiv premierul Taraki – sunt puștuni, aceștia nu au pretenții în ceea ce privește prestigiul și respectul pe baza poziției lor în ierarhia tribală.
Această lipsă de experiență și de statut tribal nu trebuie neapărat să fie fatală, dar va îngreuna abordarea altor probleme. Noii conducători încearcă să depășească această slăbiciune. Măcelărirea familiei lui Daoud și denunțarea de către aceștia a proastei guvernări a lui Daoud și a strămoșilor și rudelor sale este menită să elimine atât rivalii, cât și să discrediteze întregul concept de selectare a conducătorilor pe baza tradiției.
Probabil că mai importante vor fi politicile noului guvern. Declarațiile lor inițiale, în special sprijinul pentru islam și independența națională, sunt un indiciu clar că noii lideri sunt conștienți de riscurile de a contrazice xenofobia și sentimentele profund religioase ale majorității populației. Unii observatori consideră că liderii comuniști sunt în esență naționaliști, în ciuda legăturilor lor de lungă durată cu Moscova. În acest caz, ei ar putea urmări o politică menită să păstreze cel puțin o anumită deschidere către Occident.
Orice atac direct asupra religiei din Afganistan ar fi riscant. Grupările islamice de dreapta, cum ar fi Frăția Musulmană, și-ar putea intensifica activitățile, fiind probabile noi tentative de asasinat. Deși guvernul neagă faptul că este comunist, suspiciunea populară față de guvern va crește pe măsură ce se va răspândi vestea că comuniștii – adică ateii – sunt la putere. [4] Eforturile anterioare de modernizare au adus reacții puternice, iar orice demers major al unui guvern comunist de a modifica tradiția sau de a institui un control puternic al guvernului central ar putea provoca tulburări populare pe scară largă, în ciuda lipsei de interes uzuale pentru politică a majorității populației.
↩
Iran și Pakistan
Probabilitatea unei intervenții străine cel puțin limitate în Afganistan este ridicată. Șahul Iranului susține de mult timp că sovieticii încearcă să încercuiască Iranul și să se folosească de poziția lor în Afganistan pentru a dezmembra Pakistanul, permițându-le astfel să folosească sud-vestul Pakistanului ca o ieșire spre Oceanul Indian. Șahul vede în recenta lovitură de stat o confirmare a celor mai mari temeri ale sale și este foarte probabil că va ordona un fel de operațiune clandestină împotriva noului guvern. Totuși, capacitățile iraniene sunt limitate și probabil că ar deveni o amenințare pentru Kabul doar dacă guvernul s-ar confrunta deja cu o rezistență semnificativă din partea triburilor sau a conservatorilor religioși, sau dacă ar fi ajuns să se implice într-o confruntare cu Pakistanul.
Deși Islamabadul ar fi mai puțin înclinat decât Teheranul să intervină în Afganistan, pare mai probabilă o confruntare cu Pakistanul, inițiată de afgani. Cu toate acestea, Moscova ar încerca să descurajeze Afganistanul să se angajeze în orice confruntare, cel puțin până când guvernul Taraki își va consolida puterea. Comuniștii afgani ar putea foarte bine să vadă o revigorare a disputei privind Pushtunistanul, care implică statutul vestului Pakistanului, unde predomină Pushtunii, ca pe o modalitate de a obține sprijin tribal intern sau de a distrage atenția de la orice măsuri tot mai represive introduse în Afganistan. În plus, comuniștii au avut tendința de a insista asupra acestei probleme și au criticat concilierile lui Daoud cu Islamabadul. În calitate de comuniști, ei s-ar aștepta la un sprijin mai puternic din partea Moscovei împotriva Pakistanului, decât guvernele afgane anterioare și, probabil, îl vor primi. Au existat deja câteva indicii – cum ar fi arborarea steagurilor Pushtun în Kabul după lovitura de stat – care arată că noul guvern consideră Pushtunistanul ca fiind o temă pe care o poate folosi. În plus, câțiva dintre principalii susținători ai Pushtunistanului din Pakistan sunt comuniști.
Reacția pakistaneză va varia, în funcție de cât de mult va insista Kabulul pe această problemă. În absența unor acțiuni mai agresive, pakistanezii sunt capabili să suporte propaganda pe această temă, chiar dacă vor răspunde cu aceeași monedă. Dacă afganii devin prea stridenți sau prea activi, Pakistanul poate închide principalele drumuri de peste graniță, întrerupând o mare parte din comerțul exterior al Afganistanului, care nu are ieșire la mare. O astfel de mișcare ar spori dependența afgană de URSS, pentru o filieră comercială. Există unele dovezi că o rebeliune tribală serioasă din 1975 a fost instigată de pakistanezi, atunci când au decis că Daoud a mers prea departe în susținerea separatiștilor din Pakistan. În cazul în care afganii ar deveni prea activi în susținerea separatiștilor, Pakistanul ar putea recurge la raiduri punitive și preventive în Afganistan. Cu toate acestea, posibilitatea unei reacții sovietice i-ar descuraja probabil pe pakistanezi să recurgă la o invazie pe scară largă în Afganistan.
↩
Punctul de vedere sovietic
Sovieticii salută instaurarea unui guvern pro-sovietic, controlat de comuniști, în Afganistan. În sine un câștig major pentru Moscova, această evoluție este semnificativă ca fiind și prima victorie de stânga într-un an marcat, de altfel, de instaurarea unor guverne moderate și conservatoare în Asia de Sud.
Interesul Moscovei în Afganistan datează de dinainte de revoluția bolșevică. În ultimul sfert de secol, Uniunea Sovietică a făcut o investiție considerabilă în vecinul său sudic. Afganistanul a fost primul beneficiar al ajutorului sovietic și încă se numără printre cei mai mari 10 beneficiari ai asistenței militare și economice sovietice. Victoria comuniștilor protejează această investiție și asigură faptul că, cel puțin în viitorul apropiat, Moscova își va păstra – și probabil își va îmbunătăți – poziția de cea mai influentă putere străină la Kabul. Sovieticii au aplaudat venirea la putere a lui Daoud în 1973, dar în ultimii ani au început să fie îngrijorați de eforturile sale de a elimina din guvernul său stângiștii și de a obține o mai mare independență față de Moscova.
Deoarece relațiile Moscovei cu comuniștii afgani nu au fost întotdeauna apropiate, sovieticii vor încerca să își consolideze legăturile cu partidul comunist afgan recent reunificat. Sovieticii vor exploata aceste legături pentru a influența orice reorganizare a partidului, a instituțiilor militare și administrative din Afganistan. Totuși, vor proceda cu prudență, pentru a evita crearea unei anxietăți nejustificate în Afganistan. [5]
Deși înlăturarea lui Daoud va calma unele îngrijorări sovietice, aceasta va provoca, de asemenea, o alarmă cu privire la politica sovietică în alte părți ale regiunii, în special în Iran și Pakistan. Pakistanezii și iranienii suspectează că sovieticii au pus la cale lovitura de stat, iar pakistanezii se tem din nou de o axă „Delhi-Kabul-Moscova”, observând că India și URSS au recunoscut rapid noul regim.[6] Ambele națiuni se vor folosi de evenimentele de la Kabul pentru a încerca să obțină un sprijin militar și politic sporit din partea SUA.
Sovieticii se declară în favoarea unui subcontinent calm și stabil, cu guverne prietenoase cu URSS. Tensiunile și instabilitatea – susțin sovieticii – creează deschideri pentru o mai mare influență occidentală sau chineză. Cu toate acestea, succesele anterioare ale Moscovei în Asia de Sud s-au datorat, în mare parte, exploatării acelorași rivalități regionale.
Moscova ar favoriza eventuala creare a unui stat marxist în Afganistan după modelul Cubei sau al Vietnamului. Totuși, în acest moment, sovieticii sunt probabil mai preocupați de stabilitatea noului guvern aflat la putere și de limitarea pagubelor aduse intereselor sovietice din alte părți ale regiunii, decât de puritatea ideologică și instituțională a noului regim. Probabil că sovieticii ar fi mulțumiți cu un guvern de stânga, puternic pro-sovietic, cu coloraturi naționaliste distincte. Aproape sigur, Moscova va face presiuni pentru o mai mare susținere a pozițiilor sovietice în probleme internaționale, cum ar fi sistemul asiatic de securitate colectivă, și se va aștepta ca noul guvern să se abțină de la orice noi inițiative față de Beijing. Cu toate acestea, probabil că, pe termen scurt, nu va face presiuni asupra guvernului pentru a lansa reforme radicale și de anvergură, care riscă să îndepărteze mari segmente ale populației.
De asemenea, Moscova va recomanda prudență în ceea ce privește inițiativele regionale ale Kabulului. Conștientă de faptul că mai mulți membri ai noului guvern s-au identificat, în trecut, cu cauzele Pushtun sau Baluch, Moscova este aproape sigur îngrijorată de faptul că noul regim ar putea căuta prea repede soluții radicale pentru disputele de frontieră cu Pakistanul și Iranul. Ezitarea Moscovei s-ar baza pe teama de a pune în pericol încercările sale de a-și îmbunătăți relațiile cu India, Pakistan și Iran. Probabil că Moscova nu ar aproba nicio încercare afgană de a folosi problema Pushtunistanului înainte ca guvernul Taraki să-și consolideze puterea în țară.
Cu toate acestea, în cazul în care Kabulul ar fi totuși implicat în problema Puștunistanului sau în alte încurcături externe, Moscova l-ar sprijini. În special în cazul unor amenințări interne sau externe la adresa stabilității noului guvern afgan, Moscova ar spori ajutorul militar, inclusiv numărul de consilieri sovietici din țară. Este foarte puțin probabil ca Moscova să introducă trupe sovietice. În cazul unei contrarevoluții reușite pe termen scurt, Moscova ar fi probabil reținută în reacția sa, având încredere că dependența afgană de ajutorul militar și economic sovietic va convinge, în cele din urmă, orice nou guvern, de necesitatea unei relații strânse și constante cu Moscova. Este de așteptat ca Moscova să continue și, foarte probabil, să își sporească considerabil programele de ajutor economic și militar în Afganistan. [7]
↩
citește si
„Perspectiva sovietică asupra loviturii de stat din Afganistan”, 6 mai 1978
RAPORT CIA: PREZENȚA SOVIETICĂ ÎN AFGANISTAN (1977)
[1]Sursa: Agenția Centrală de Informații, Direcția de Informații, Biroul de Servicii de Sprijin, Job 80T00634A: Dosare(1978): Relațiile noului guvern afgan cu URSS. Secret; [restricție de manipulare ne declasificată]. O notă dactilografiată pe prima pagină menționează că "Acest memorandum a fost pregătit de Biroul de analiză regională și politică al CIA, în consultare cu Biroul de informații și cercetare din cadrul Departamentului de Stat."
[2]Mohammed Daoud Khan (n. 18 iulie 1909 - d. 28 aprilie 1978) - politician și general afgan, prim-ministru al Afganistanului între 1953 și 1963 și lider al loviturii de stat afgane, din 1973, a răsturnat monarhia, devenind primul președinte al Afganistanului în 1973, instituind un sistem autocratic, cu un singur partid.
Născut în familia regală afgană, Khan a început ca guvernator de provincie și, mai târziu, comandant militar, înainte de a fi numit prim-ministru, de vărul său, regele Mohammed Zahir Shah. După ce nu a reușit să îl convingă pe rege să implementeze un sistem uni-partid, Khan a răsturnat monarhia, cu sprijinul ofițerilor armatei afgane, și s-a autoproclamat primul președinte al Republicii Afganistan.
În 1977, și-a înființat propriul partid politic, Partidul Național Revoluționar, situat in centrul întregii activități politice. În ianuarie 1977, o nouă constituție a contribuit cu mai multe articole noi, modificând în schimb altele - unul dintre acestea a fost crearea unui sistem prezidențial de guvernare cu un singur partid. De asemenea, el și-a temperat politicile socialiste, deși constituția din 1977 avea o culoare naționalistă, pe lângă socialismul și islamismul anterior.
Pe plan intern, îngrijorat de corul multor comuniști din guvernul său și de dependența tot mai mare a Afganistanului de Uniunea Sovietică, a încercat să se distanțeze de elementele comuniste din cadrul loviturii de stat.
În ultimii săi ani de guvernare, epurarea comuniștilor din guvern a tensionat relațiile cu aceștia, în timp ce dorința sa de a avea o autoritate mai mare a tensionat relațiile cu liberalii care se aflau la conducere în timpul monarhiei. Alte fricțiuni s-au datorat persecutării conservatorilor religioși. Aceste mișcări au fost foarte criticate de Moscova, care se temea că Afganistanul va deveni, în curând, mai apropiat de Occident, în special de Statele Unite; sovieticii s-au temut că SUA ar putea găsi o modalitate de a influența guvernul de la Kabul.
În 1978, a fost destituit și asasinat, în timpul Revoluției Saur, condusă de armata afgană și de Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (PDPA) - partid comunist. Trupul său a fost descoperit 30 de ani mai târziu, fiind identificat după un mic Coran de aur, pe care îl purta mereu cu el. [înapoi]
[3]O referire la familia Mohammadzai
[4]Rapoartele din Kabul au descris identitatea de sine a noului regim în termeni mai moderați. De exemplu, în telegrama 3311 de la Kabul, din 29 aprilie, ambasada a menționat că noul regim "evită în continuare să folosească lozinci comuniste evidente". (Arhivele Naționale, RG 59, Central Foreign Policy File, D780184-0066)
[5] NOTA: La 24 decembrie 1979, Armata Roșie a invadat Afganistanul, declanșând un război lipsit de rezultate, care a durat cca nouă ani (până pe 15 februarie 1989).
[6]Uniunea Sovietică a fost prima țară care a recunoscut noul guvern afgan la 30 aprilie. India a recunoscut noul guvern afgan la 2 mai 1978.
[7] Lipsește anexa "Politica sovietică trecută și prezentă", care prezintă interesul și influența sovietică asupra Afganistanului începând din 1921.
AMINTIRI DIN COMUNISM 