Statul Afganistan descinde dintr-un imperiu tribal Pashtun fondat în Qandahar, în 1747. Capitala s-a mutat la Kabul în 1775.

Statul și-a asumat granițele sale actuale sub conducerea lui Amir Abdul Rahman Khan (1880-1901) și a devenit un stat-tampon recunoscut oficial prin Tratatul anglo-rus din 1905.

În conformitate cu acest tratat, Afganistanul își exercita suveranitatea internă, dar afacerile sale externe se aflau sub controlul guvernului britanic din India.

Țara a obținut independența deplină în 1919, sub conducerea emirului Amanullah Khan (ulterior Regele Amanullah).

Din 1747 până în 1973 (cu excepția a câteva luni în 1929), țara a fost condusă de dinastii regale provenite din triburile Pashtun din regiunea Qandahar.

Din 1826 și până la răsturnarea monarhiei în 1973, toți conducătorii, cu excepția lui Habibullah Kalakani, au fost membri ai clanului Muhammadzai.

CRONOLOGIA EVENIMENTELOR:

| 1973: Înlăturarea regelui Mohammed Zahir Shah – instalarea regimului Daoud si proclamarea Republicii Afganistan
| 1978: „Revoluția Saur” – Eliminarea președintelui Mohammed Daoud si instalarea regimului Taraki
| 1979: Eliminarea președintelui Nur Muhammad Taraki si instalarea regimului Amin
| 1979: Eliminarea lui Hafizullah Amin – invazia sovietica in Afganistan si instalarea guvernului Babrak Karmal.
| După intervenția din Afganistan

| citește și DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL

INLATURAREA regelui Mohammed Zahir Shah

Mohammed Zahir Shah (15 octombrie 1914 – 23 iulie 2007) – ultimul rege al Afganistanului, a domnit din 8 noiembrie 1933 până la înlăturarea sa, la 17 iulie 1973. Aflat la putere timp de peste 39 de ani, Zahir a fost cel mai longeviv conducător al Afganistanului, de la fondarea Imperiului Durrani, în sec. XVIII.

El a extins relațiile diplomatice ale Afganistanului cu multe țări, inclusiv cu ambele tabere ale Războiului Rece. În anii 1950, Zahir Șah a început modernizarea țarii, culminând cu crearea unei noi constituții și a unui sistem monarhic constituțional.

Dând dovadă de ne-partizanat, lunga sa domnie a fost marcată de o pace în țară care, ulterior, s-a destrămat irevocabil.

În 1973, în timp ce Zahir Shah urma un tratament medical în Italia, regimul său a fost răsturnat printr-o lovitură de stat de către vărul său și fostul prim-ministru, Mohammed Sardar Daoud Khan, care a instaurat o republică – Republica Afganistan – cu un singur partid, punând capăt a peste 225 de ani de guvernare monarhică continuă.

Zahir a rămas în exil lângă Roma până în 2002, revenind în Afganistan după sfârșitul guvernului taliban. I s-a acordat titlul de Părinte al națiunii, pe care l-a păstrat până la moartea sa, în 2007.

[înapoi]

REGIMUL DAOUD KHAN

Mohammad Sardar Daoud Khan (n. 18 iulie 1909, Kabul, Afganistan – d. 28 aprilie 1978, Kabul), fost prim-ministru al Afganistanului, a preluat puterea printr-o lovitură de stat, în 1973, și a devenit primul președinte al Afganistanului și fondator al Republicii Afganistan.

Pe plan extern, a făcut demersuri pentru a diminua influența Uniunii Sovietice în Afganistan și de a stabili, în schimb, contacte mai strânse cu Vestul, în special cu Statele Unite.

În timpul președinției lui Daoud, relațiile cu URSS s-au deteriorat continuu. Sovieticii au considerat periculoasă strategia sa, respectiv abordarea mai prietenoasă a Occidentului, inclusiv criticile sale la adresa apartenenței Cubei la Mișcarea Nealiniaților, coroborate cu expulzarea consilierilor militari și economici sovietici.

În plus, suprimarea opoziției politice afgane a întors împotriva sa Partidul Democrat al Poporului (PDPA), susținut de sovietici, un fost aliat important al lui Daoud, în lovitura de stat din 1973 împotriva vărului său, regele Mohammed Zahir.

Mohammed Sardar Daoud Khan s-a impus prin stilul său autocratic și prin adoptarea unor reforme educaționale și sociale progresiste. În timpul regimului său, îngrijorat de tenorul multor comuniști din guvernul său și de dependența tot mai mare a Afganistanului de Uniunea Sovietică, a decis epurarea comuniștilor din guvern, acțiune care, in cele din urma, i-a fost fatala.

Multe dintre politicile sale au nemulțumit, de asemenea, conservatorii religioși, dar si liberalii, care erau în favoarea restabilirii sistemului pluri-partidist existent în timpul monarhiei, cat și minoritățile etnice, care au resimțit ceea ce au perceput ca fiind un favoritism față de paștuni.

Reformele sociale și economice implementate sub conducerea sa au fost considerate relativ reușite, însă politica sa externă a dus la relații tensionate cu țările vecine.

În 1977, și-a înființat propriul partid politic, Partidul Național Revoluționar, care a devenit centrul întregii activități politice. În ianuarie 1977, o nouă constituție a adăugat si modificat mai multe articole – unul dintre acestea fiind crearea unui sistem prezidențial de guvernare, cu un singur partid.

Totodată, in opoziție cu politica sa externă dusa anterior în calitate de prim-ministru, Daoud a încercat să se distanțeze de sovietici, simultan cu tendințele de apropriere fata de vest – el și-a moderat politicile socialiste, deși constituția din 1977 avea o înclinație naționalistă, pe lângă socialismul și islamismul anterior. In 1978, s-a produs și breșa efectivă cu partidul comunist, intitulat Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (PDPA), sprijinit de sovietici.

Aceste mișcări au fost foarte criticate de Moscova, care se temea că Afganistanul va deveni, în curând mai apropiat de Occident, în special de Statele Unite.

In martie 1977, Daoud a primit și acceptat o invitație din partea guvernului sovietic pentru a vizita Moscova, în aprilie. (Ghaus, p. 174).

Ulterior, Khan s-a întâlnit cu Leonid Brejnev, între 12 și 15 aprilie 1977, în cadrul unei vizite de stat la Kremlin, pentru a discuta despre intensificarea acțiunilor sovietice în Afganistan și, mai ales, despre eforturile sovieticilor de a unifica cele două facțiuni ale comuniștilor afgani, Parcham și Khalq.

Brejnev a descris nealinierea Afganistanului ca fiind importantă pentru URSS și esențială pentru promovarea păcii în Asia, dar a atras atenția privitor la prezența experților din țările NATO, în zonele de nord ale Afganistanului.

Anthony Arnold susține că Brejnev l-ar fi provocat pe Daoud să „scape de toți acei consilieri imperialiști” din Afganistan, la care Daoud ar fi răspuns că îi va concedia pe toți consilierii străini atunci când nu va mai fi nevoie de ei. (Afganistan în 1977: An External Assessment, 1/30/78; Garthoff, p. 894; Arnold, p. 65)

Mai mult, Daoud ar fi declarat, plusând, că este președintele unui stat independent, că Afganistanul va rămâne liber și că Uniunii Sovietice nu i se va permite niciodată să dicteze modul în care țara sa ar trebui să fie guvernată. Cu toate acestea, un acord pe 12 ani pentru dezvoltarea relațiilor economice și comerciale afgano-sovietice a fost semnat.

După această vizită, Daoud a început să caute modalități de a compensa dependența militară și economică afgană față de Uniunea Sovietică, și a inițiat o campanie de reprimare a PDPA (Harrison, p. 20) | vezi si î ntâlnirea dintre Jimmy Carter si ambasadorul afgan Abdul Wahid Karim

„Toată experiența sa de viață este o dovadă că Sardar Mohammad Daoud Khan nu s-ar fi înclinat în fața străinilor, indiferent de naționalitatea lor. În special, în ultima sa întâlnire cu [liderul sovietic] Leonid Brejnev, el și-a dovedit curajul și patriotismul. Dar înscenările KGB și jocurile pe care le făceau ar fi putut beneficia de influența lui Daoud Khan în cadrul forțelor armate. Astfel, Daoud Khan, indirect și cu o totală inconștiență, ar fi putut fi manipulat de KGB.” – Sayed Makhdoom Raheen în 2003.

Totodată, surse de presă din anii 1970 afirmau că generalul Daoud Khan spunea că era cel mai fericit atunci când putea „să-și aprindă țigările americane cu chibrituri sovietice”.

9 martie 1978 | TOP SECRET – Adolph Dubs, la acea dată adjunct al Secretarului de Stat pentru Orientul Apropiat și Asia de Sud, se referă la Afganistan ca fiind „încă foarte stabil”.

El adaugă că Daoud nu pare să se confrunte cu nicio opoziție în prezent și că eforturile de a crește dezvoltarea economică continuă. (House, p. 134).

15 martie 1978 | TOP SECRET – Jimmy Carter îl informează în scris pe Daoud: „Spre marele meu regret personal, vizita dvs. trebuie amânată”

Aprilie 1978

17 aprilie 1978 | Mir Akbar Khyber, intelectual și organizator al Parcham, este asasinat – posibil de către guvernul Daoud sau de un membru al acestuia, sau de către Khalqiști rivali… poate Hafizullah Amin.

Acest eveniment și reacția care a urmat peste două zile – o demonstrație de amploare la funeraliile sale – au determinat represalii din partea președintelui Daoud, care la rândul lor, au dus la lovitura de stat și la asasinarea sa, câteva zile mai târziu. (Garthoff2, pp. 985-986)

25 aprilie 1978 | Într-un discurs, Brejnev apără intervenția sovietică în țările lumii a treia, susținând că nu există nicio contradicție între detensionare și relațiile sovietice cu „țările eliberate de colonialism”.

Acuzațiile potrivit cărora Uniunea Sovietică ar avea o „politică de expansiune” sunt o „invenție”. El sprijină cu tărie detensionarea și controlul armelor și declară că, în ciuda „oscilațiilor actuale”, detensionarea este baza relațiilor cu SUA (Garthoff, p. 596)

26 aprilie 1978 | Daoud anunță un complot „anti-islamic”, ceea ce îi oferă pretextul de a aresta șapte dintre principalii lideri ai Parcham și Khalq, printre care Taraki, Amin și Karma!.

Dintr-un motiv oarecare, Amin este reținut în arest la domiciliu doar pentru câteva ore, ceea ce îi dă posibilitatea să avertizeze alți khalqiști și stângiști. (Garthoff2, p. 985)

27 aprilie 1978 | O forță de 600 de oameni și 60 de tancuri, condusă de maiorul Mohammad Aslam Watanjar, ia cu asalt Arg, zona înconjurată de ziduri din jurul palatului lui Daoud.

Aproximativ 20 de avioane MiG21 și șapte bombardiere de luptă ale Uniunii Sovietice se alătură, mai târziu, în luptă, de partea complotiștilor. Cea mai mare parte a forțelor lui Daoud stau pe margine în loc să îl apere. A doua zi dimineața devreme, Daoud și familia sa, precum și majoritatea miniștrilor săi, sunt uciși. Conspiratorii loviturii de stat elimină ulterior clanul Mohammadzai al lui Daoud. (Garthoff2, p. 986)

28 aprilie 1978 | Daoud Khan este asasinat, în timpul așa-numitei Revoluții Saur, orhestrată de armata afgană și liderii comuniști din partidul marxist pro-sovietic PDPA

La 30 de ani distantă, trupul său a fost descoperit si identificat după un mic Coran de aur pe care îl purta mereu cu el.

[înapoi]

Eliminarea președintelui Mohammed Daoud

Revoluția Saur a fost lovitura de stat sângeroasă, din 27/28 aprilie 1978, care a adus la putere, în Afganistan, guvernul pro-rus Taraki și partidul marxist PDPA. Țara s-a redenumit RDA – Republica Democrată Afganistan, însă regimul instalat la conducere nu a avut, cu excepția adoptării acestei noi denumiri, prea mare legătura cu „democrația”.

Aceasta acțiune brutală a marcat începutul tulburărilor politice din Afganistan, culminând, în decembrie 1979, cu intervenția trupelor sovietice și invazia URSS.

În haosul politic care a urmat morții lui Daoud, Nur Mohammed Taraki, șeful Partidului Comunist Afgan, a preluat președinția. În decembrie 1978, Afganistanul a semnat un „tratat de prietenie”, pe termen de 20 de ani, cu Uniunea Sovietică, prin care cantități tot mai mari de asistență militară și economică rusească au ajuns în țară. Cu toate acestea, nimic nu a putut stabiliza guvernul Taraki.

KABUL – În dimineața zilei de 27 aprilie 1978, președintele afgan Sardar Muhammad Daud Khan îl aștepta pe ministrul său de interne la palatul Arg-e Shahi, situat în inima capitalei afgane, Kabul.

Potrivit jurnalistului și autorului afgan Daud Junbish, Daud Khan, în vârstă de 68 de ani, dorea ca Abdul Qadeer să îl informeze cu privire la situația creată în urma represiunii guvernamentale împotriva Partidului Democratic al Poporului din Afganistan (PDPA) – partid marxist pro-sovietic. Guvernul lui Daud Khan arestase majoritatea liderilor de vârf ai PDPA – printre care Hafizullah Amin și Noor Mohammad Taraki -, după înmormântarea ideologul cheie al partidului, Mir Akbar Khyber, asasinat în fața casei sale din Kabul, la 17 aprilie 1978.

Cam în același timp, la aproximativ patru kilometri distanță, în fortul istoric Bala Hissar, Shahnawaz Tanai, pe atunci tânăr ofițer al forțelor speciale, antrenat de sovietici, primise ordine secrete de a răsturna guvernul republican al lui Daud Khan.

„Condițiile nu erau pregătite pentru o lovitură de stat”, a declarat mai târziu Tanai, fost membru al facțiunii Khalq sau Mase a PDPA, pentru Radio Free Afghanistan. „Într-un fel, lovitura de stat ne-a fost impusă după ce Daud Khan a atacat partidul nostru (PDPA) prin arestarea liderilor săi. Apoi a vrut să acționeze împotriva susținătorilor partidului din cadrul armatei”.

Sulaiman Layeq, fost lider al facțiunii Parcham, își amintește, de asemenea, că a fost încarcerat la Pul-e Charkhi alături de Amin și de liderul principal al PDPA, Nur Muhammad Taraki, în aprilie 1978. „Lovitura de stat a fost dată în plină zi”, a declarat el, in 2020, pentru Radio Free Afghanistan. „Membrii partidului nu au avut de ales decât să accepte lovitura de stat ca pe un fapt împlinit, chiar dacă a fost ordonată de o singură persoană”.

Lovitura de stat a fost dată în mare parte de trupele loiale lui Amin staționate în apropierea celebrei închisori Pul-e Charkhi, la est de Kabul, unde era deținut. Doi tineri ofițeri militari, Aslam Watanjar și Muhammad Rafi, au condus o coloană de tancuri din Corpul IV blindat al armatei afgane pentru a cuceri palatul Arg și alte instalații cheie din jurul Kabulului, situate la aproximativ 20 de kilometri distanță. Înaintarea lor și atacurile ulterioare asupra Arg, și în alte părți din Kabul, au fost susținute de ofițerul Abdul Qadir din cadrul Forțelor Aeriene Afgane.

În cartea sa „Douăzeci și patru de ore care au zguduit Afganistanul”, Junbish afirma că, în jurul orei 10:30 a.m. în palatul Arg, Daud Khan și cabinetul său încă nu știau că o coloană de tancuri era în drum spre Kabul. În acel moment, o gardă de corp a întrerupt ședința, pentru a-l întreba pe liderul afgan dacă știa despre înaintarea tancurilor. Dar Daud Khan nu avea nicio idee despre ceea ce se punea la cale.

Potrivit lui Tanai, forțele rebele au capturat sediul central al radioului și televiziunii de stat din Afganistan, aflate la mai puțin de un kilometru de palatul Arg, în jurul orei 11:30. Cu o jumătate de oră mai devreme, au tăiat legăturile dintre Arg și Ministerul afgan al Apărării.

El precizează că, în jurul prânzului, i s-a ordonat să atace palatul prezidențial asediat, unde gărzile opuneau o rezistență dură. Până seara, ofițerii rebeli loiali PDPA capturaseră majoritatea instalațiilor armatei și aviației din jurul Kabulului și preluaseră controlul asupra ministerelor comunicațiilor și apărării. De asemenea, ei i-au eliberat pe liderii PDPA din Pul-e Charkhi.

Seara, Watanjar a anunțat lumii lovitura de stat. „Pentru prima dată în istoria imperiului – semnul opresiunii și al cruzimii – puterea familiei [regelui] Nadir Khan a luat sfârșit”, a declarat el într-o emisiune radiofonică, în limba pashto, numindu-l pe unchiul lui Daud Khan, care a restaurat monarhia Durrani după un scurt interregn în 1929. „Toată puterea de stat este acum în mâinile poporului”, a adăugat Watanjar, lăsând să se înțeleagă cine se află în spatele loviturii de stat. „Puterea de stat este acum ferm în mâinile consiliului militar revoluționar”.

În interiorul Arg, Daud Khan și familia sa, gărzile și membrii cabinetului au continuat să reziste până la primele ore ale zilei următoare. Toți au fost, în cele din urmă, uciși pe 28 aprilie 1978.

Pacha Mir, șef de întreținere la corpul blindat al armatei afgane, a fost însărcinat cu îngroparea președintelui ucis și a familiei sale în apropiere de Pul-e Charkhi. Mormântul lor secret a fost descoperit în 2008; in anul următor, 2009, au avut loc funeraliile de stat.

Ofițeri ai armatei poartă portretul defunctului președinte afgan Sardar Muhammad Daud, în timpul funeraliilor acestuia la Kabul, în martie 2009.

Liderii PDPA și-au numit lovitura de stat Revoluția Saur, după luna din calendarul afgan în care a avut loc.

Reflectând asupra consecințelor loviturii de stat, mulți afgani consideră că acest act a fost primul din seria tuturor dramelor care au urmat în Afganistan. „Sângele a fost vărsat pentru a obține puterea în acea zi fatidică”, afirmă Syed Rahman Niazi, un locuitor din Kabul. „După lovitura de stat, conducătorii noștri au ucis afgani, iar noi am fost nevoiți să ne abandonăm casele. Nu au arătat nicio milă față de noi”.

„A fost o zi neagră pentru Afganistan”, a declarat Bakhtiar, un alt locuitor al capitalei. „Distrugerea patriei noastre a început în acea zi”. (sursa: gandhara.rferl.org)

27 aprilie 1978 | Liderii loviturii de stat împotriva lui Daoud anunță formarea unui Consiliu Militar Revoluționar, din care face parte și Watanjar.

În următoarele trei zile, nu se face nicio mențiune publică despre statutul lui Taraki, Amin, Karmal, sau al PDPA.

Ulterior se stabilește că sovieticii nu au avut nici timpul, nici ocazia de a-și stabili un rol în instigarea loviturii de stat, indiferent dacă Moscova intenționa sau nu să vadă PDPA preluând puterea la o dată ulterioară. [A se vedea, de exemplu, raportul Puzanov din 5 mai 1978 și alte relatări ale oficialilor sovietici, inclusiv ale generalului-locotenent Gorelov și ale adjunctului șefului de secție al KGB la Kabul, colonelul Aleksandr Morozov, care descriu în mod diferit surpriza oficialilor sovietici și relatează sfaturile anterioare împotriva unei lovituri de stat].

Unii consilieri militari sovietici au descoperit probabil ceea ce urma să se întâmple și este posibil chiar să fi participat la eveniment. (Garthoff2, pp. 986-988)

[înapoi]

REGIMUL TARAKI

Pentru început, noul regim Taraki se declară mai degrabă „nealiniat” decât „comunist” – posibil, în parte, dorind să păstreze ușa deschisă, pentru a beneficia, mai departe, de sprijinul economic oferit de SUA. De asemenea, se exprimă intenția „de a întări și consolida, în continuare, relațiile de prietenie și cooperarea generală cu URSS”.

29 aprilie 1978 | TOP SECRET – Noor Mohammad Taraki îi spune ambasadorului sovietic, la Kabul, că „Afganistanul, respectând marxism-leninismul, va lua calea construirii socialismului și va aparține lagărului socialist”, dar PDPA va face acest lucru cu „prudență” și va informa poporul despre adevăratele sale obiective „mai târziu”.

Imediat după lovitura de stat din 27 aprilie 1978, Taraki a format un guvern alcătuit, inițial, atât din khalqiști, cât și din parchamiști.

El l-a numit pe generalul-locotenent Abdul Qadir (parchami) în funcția de ministru al apărării și pe Nur Ahmad Nur (parchami) ministru de interne. O nouă agenție de poliție secretă, care ii raporta direct lui Taraki, cunoscută sub numele de AGSA, a fost condusă de Khalqi și de un om loial lui Taraki, Asadullah Sarwari. [1]

30 aprilie 1978 | Oficialii noii Republici Democrate a Afganistanului anunță prin Decretul nr. 1 că a fost înființat un nou Consiliu Revoluționar, condus de Noor Mohammad Taraki, care preia și funcția de prim-ministru.

Două zile mai târziu, Decretul nr. 2 anunță că noul vicepreședinte al Consiliului este Babrak Karmal și că, atât el, cât și Hafizullah Amin, au fost numiți viceprim-miniștri. Amin este numit, de asemenea, ministru de externe.

Mai 1978

1 mai 1978 | Consiliul Revoluționar afgan PDPA anunță, oficial, formarea primului cabinet PDPA în urma loviturii de stat împotriva lui Mohammad Daoud. Nur Mohammad Taraki este numit președinte al Consiliului și prim-ministru

Babrak Karma! devine vicepreședinte al Consiliului Revoluționar și viceprim-ministru; Hafizullah Amin preia funcția de viceprim-ministru al Consiliului de Miniștri și ministru al afacerilor externe. (Anwar, pp. 110-112; Adamec, p. 188)

În termen de două luni de la revoltă, mai mulți oficiali Parcham (și personalități militare) sunt înlăturați din posturile lor, ceea ce reflectă o rupere a alianței Khalq-Parcham. Se pare că sovieticii se opun acestei epurări. (Garthoff, pp. 986-987, 996)

17 mai 1978 | Un grup de „consilieri de partid” ai PCUS sosește la Kabul pentru „a ajuta” PDPA să își consolideze unitatea.

Acesta este format din Nikolai Simonenko, șeful sectorului Afganistan al Departamentului Internațional al CC al PCUS, Iuri Gankovski și V.M. Smirnov. Un alt grup de sovietici, experți „în securitatea statului”, sosește simultan.

19 mai 1978 | „Pravda” relatează despre vizita lui Hafizullah Amin la Moscova, care declară că Afganistanul este „unit prin legături de nezdruncinat de prietenie frățească și de vecinătate cu marele său vecin, Uniunea Sovietică”.

Amin afirmă, de asemenea, că Afganistanul va căuta să îmbunătățească relațiile afgano-sovietice în viitor. (Sen Gupta, p. 46)

23 mai 1978 | Hafizullah Amin prezintă consilierilor sovietici planul său de reorganizare a PDPA, care îi exclude pe parchamiști din toate pozițiile influente.

Potrivit colonelului Alexander Morozov, adjunctul șefului secției de informații a KGB, „Amin i-a izolat pe consilieri de ideologul principal al PDPA, Babrak Karmal, și l-a îndoctrinat rapid pe Simonenko, transformându-l într-un susținător al facțiunii Khalq”. (Morozov, NT, 38, 1991, p. 39)

24 mai 1978 | Ca reacție la rugămințile insistente ale ambasadorului sovietic și ale „consilierilor de partid” de a înceta luptele între facțiuni, Biroul Politic al Comitetului Central al PDPA adoptă o decizie de interzicere a folosirii denumirilor de facțiuni „Khalq” și „Parch am”.

31 mai 1978 | Puzanov trimite o scrisoare politică la Moscova, cu privire la situația internă din RDA, informând că, „potrivit informațiilor disponibile”, ambasada SUA și ambasadele altor țări occidentale din Kabul au primit instrucțiuni de a recurge la toate mijloacele pentru a-și păstra pozițiile occidentale în Afganistan, „inclusiv promisiunea de a acorda asistență economică”.

Puzanov concluzionează că trimiterea unui grup mare de consilieri sovietici pentru a lucra în aparatul de stat și la planul cincinal va contribui la „crearea de simpatii” față de URSS și la „asigurarea și consolidarea pozițiilor noastre în Afganistan”. (Briefing Book, fila 2)

Iunie 1978

2 iunie 1978 | Statele Unite răspund la o cerere anterioară a Republicii Democratice Afganistan (DRA/RDA) de stabilire de relații diplomatice, prin emiterea unei scrisori prin intermediul Ambasadei SUA din Kabul, prin care se extinde recunoașterea oficială a SUA față de noul guvern din Afganistan. (Recunoașterea și răspunsul la cererea de recunoaștere a SUA formulată de DRA; include scrisoarea DRA, 5117/78)

11 iunie 1978 | Nur Ahmad Nur, membru al Biroului Politic al CC PDPA și membru al Parcham, îi spune ambasadorului sovietic la Kabul, Alexander Puzanov, că „există o singură forță conducătoare în țară – Hafizullah Amin„.

De asemenea, el menționează că, „în Politburo, toată lumea se teme de Amin”. (Westad, p. 53)

17 iunie 1978 | Într-o nouă rundă a luptei pentru putere de la Kabul, Politburo al CC PDPA decide să trimită în străinătate, în calitate de ambasadori, o serie de oficiali Parchami.

18 iunie 1978 | Un grup de consilieri ai PCUS, inclusiv V.I. Kharazov, membru supleant al CC al PCUS, sosesc la Kabul. Liderul fracțiunii Parcham, Babrak Karmal, intră în conflict deschis cu Taraki și Amin.

El se considera izolat și cere permisiunea de a părăsi țara, în calitate de ambasador, „sau sub pretextul unui tratament medical”, și spune că PDPA este pe punctul de a se „prăbuși”. La rândul sau, Taraki a declarat ca „Nu există nicio scindare în partid, unitatea se consolidează, deși anumite persoane se manifestă împotriva ei”[…] „Nu există teroare, însă, dacă se va considera că această persoană sau o altă persoană reprezintă un pericol pentru revoluție, atunci i se vor putea aplica măsuri decisive, până la pedeapsa capitală.”. Pe cei care se opun unității, spune Taraki, „îi vom zdrobi ca cilindru compresor” (Înregistrarea convorbirii Puzanov-Taraki, 18 iunie, Briefing Book, fila 2)

19 iunie 1978 | Ambasada SUA din Kabul obține un document în limba dari intitulat „Constituția Partidului Democratic al Poporului din Afganistan”.

Autenticitatea documentului nu este confirmată. În cazul în care este autentic, ambasada consideră că acesta ar „lăsa puține îndoieli” cu privire la natura marxist-leninistă și pro-sovietică a PDPA.

Ambasada consideră că documentul este autentic, dar pune la îndoială data acestuia. Acesta este probabil anterior loviturii de stat din aprilie și ar putea fi documentul fondator al partidului din 1965. Documentul afirmă că „ideologia PDPA este experiența practică a marxism-leninismului”.

Cu toate acestea, de la răsturnarea lui Daoud în aprilie, Nur Mohammad Taraki a negat că PDPA este un partid comunist și spune că acuzațiile privind contrariul provin din „cercuri reacționare internaționale”. („Constituția” Partidului Democratic al Poporului din Afganistan proclamă credința în principiile marxism-leninismului, 19.06.78)

27 iunie 1978 | Un grup de 48 de consilieri sovietici, desemnați să lucreze în guvernul DRA, sosește la Kabul.

In vara anului 1978, are loc o revoltă majoră în Nuristan (estul Afganistanului), reflectând o nemulțumire mocnită față de natura și ritmul reformelor, multe dintre acestea având ca efect eliminarea practicilor sociale și religioase tradiționale.

Până în iarna următoare, în majoritatea celor 28 de provincii ale țării se manifestă o rezistență armată împotriva regimului Taraki. (Garthoff2, pp. 989-990)

Iulie 1978

1 iulie 1978 | Taraki și Amin anunță o epurare a membrilor Parcham din PDPA.

Babrak Karmal, Nur Ahmad Nur și Sultan Ali Keshtmand sunt înlăturați din funcțiile din cabinetului, iar Karmal este numit ambasador în Cehoslovacia. Puzanov refuză să se întâlnească cu Karma!. Acesta îl informează pe Taraki despre invitația lui Brejnev de a veni la Moscova în octombrie-noiembrie. (SCCD-W)

13-14 iulie 1978 | Taraki se întâlnește cu David Newsom, Subsecretar de Stat al SUA, pentru afaceri politice.

Newsom concluzionează că regimul Taraki-Amin „nu se regăsea. Existau diviziuni în cadrul acestuia și era încă în perioada de probă în ochii sovieticilor. Am simțit că era justificat să păstrăm activele pe care le aveam și să continuăm o… acțiune de monitorizare”.
Potrivit lui Taraki, Newsom și-a exprimat îngrijorarea cu privire la „noua răceală” din relațiile americano-afgane și a pus o „întrebare provocatoare”: ce ar face guvernul DRA dacă Uniunea Sovietică ar ataca Afganistanul? (Harrison, p. 32; SCCD-W)

14 iulie 1978 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada SUA din Afganistan către Departamentului de Stat, semnată de Dubs, cu subiectul „Discuțiile subsecretarului Newsom la Kabul” anunța, la punctul 12. Schimb de noi ambasadori:

„Newsom și-a exprimat aprecierea pentru acordul și prezentarea rapidă a ambasadorului Dubs ca fiind primul ambasador nou de la schimbarea guvernului. Taraki și-a exprimat călduros aprecierea pentru acordul rapid al Guvernului SUA pentru numirea fostului ministru de interne Noor la Washington”. Raportul nota, la final: „Reuniunea s-a încheiat cu Taraki strângând ferm mâna lui Newsom în ambele sale mâini, afirmând „inimile și mințile noastre sunt pentru relații bune între Afganistan și Statele Unite”.

27 iulie 1978 | TOP SECRET – Directorul Central Intelligence, Stansfield Turner, i-a trimis lui Brzezinski un memorandum în care trecea în revistă decizia luată de Departamentul de Stat, Consiliul Național de Securitate și CIA, conform căreia Statele Unite vor rămâne în contact cu agenții afgani de contracarare a loviturilor de stat, dar nu le vor sprijini eforturile [text nedeclasificat].

Planul se baza pe „eliminarea rapidă” a lui Taraki, Amin, Qader, Watanjar și Sakhi – ceea ce ar fi decapitat efectiv conducerea guvernului afgan aflat la putere. Profitând de confuzia provocată de moartea liderilor Khalq, menționa raportul, „complotiștii contra loviturii de stat consideră că nu au de ce să se teamă de prezenței consilierilor sovietici și pot învinge forțele pro-regim în cadrul a 24-48 de ore, dar sunt îngrijorați de faptul că URSS va interveni în favoarea regimului Taraki„. (Consiliul Național de Securitate, Administrația Carter Intelligence Files, Box I-047, Afghanistan: 8 mai 1978-7 decembrie 1978)

30 iulie 1978 | TOP SECRET – Ambasada SUA din Afganistan, condusă acum de ambasadorul Dubs, și-a adăugat analiza la discuția de 27 iulie, în telegrama 6128 de la Kabul.

Ambasada sublinia că, deși fiabilitatea și identitatea grupurilor de opoziție afgane rămâneau o problemă permanentă, „nu putem exclude posibilitatea ca o lovitură de stat să fie încercată în lunile, dacă nu săptămânile următoare, dacă grupurile de opoziție consideră că sunt pregătite în mod adecvat sau dacă existența lor va fi cunoscută de regim și dacă dispariția lor va deveni o amenințare”.

Viabilitatea amenințărilor interne la adresa DRA (Republica Democrata Afganistan) a fost minimalizată de CIA mai târziu în acel an (vezi 5 decembrie 1978), când, din nou, zvonurile privind o lovitură de stat iminentă au proliferat la Kabul.

Dubs a considerat, de asemenea, că preocupările grupurilor de opoziție cu privire la o posibilă intervenție sovietică erau valabile: „sovieticii vor veni în ajutorul regimului actual dacă va exista o cerere de ajutor, dacă vor percepe că lovitura de stat este „reacționară” și dacă timpul va permite o intervenție eficientă”.

Din punctul de vedere al infrastructurii militare, Dubs a remarcat că sovieticii erau bine pregătiți să întreprindă o astfel de acțiune în cazul în care ar fi considerat-o necesară. De asemenea, el a fost de acord cu consensul de la Washington, potrivit căruia Statele Unite nu ar trebui să încurajeze complotiștii contra loviturii de stat, ceea ce „ar crea așteptări nejustificate în rândul liderilor loviturii de stat cu privire la capacitatea noastră de a influența evenimentele în mod decisiv într-o zonă în care opțiunile și pârghiile noastre sunt, din păcate, minime”.

Totuși, a concluzionat Dubs, o politică de neintervenție nu trebuie să împiedice Statele Unite să descurajeze, în mod independent, sovieticii să intervină, sau să condamne intervenția, în cazul în care aceasta ar avea loc. (Departamentul de Stat, Biroul de Informații și Cercetare, Intelligence Liaison Files, TIN 980643000018, Box 14, Kabul, 1965-79)

August 1978

3 august 1978 | O delegație a KGB condusă de șeful Primei Direcții (informații), Vladimir Kryuchkov („V.A. Alexandrov”), vizitează Afganistanul.

Impresiile unuia dintre membrii delegației, generalul KGB Oleg Kalugin, sunt că Taraki „nu avea forța fizică sau susținerea necesară pentru a continua să conducă țara pentru mult timp” și că Amin „era o figură mult mai impresionantă”.

În timpul vizitei, ofițerii stației KGB din Kabul îl descriu pe Amin „ca fiind homosexual și că se zvonea că ar fi fost recrutat de CIA”. Delegația instruiește poliția și securitatea de stat a DRA despre „cum să lupte împotriva prezenței crescânde a CIA în Kabul și în tot Afganistanul”. Kryuchkov semnează un acord „pentru schimbul de informații și aprofundarea cooperării” între KGB și securitatea de stat afgană. (SCCD-W; Kalugin, pp. 232-233)

10 august 1978 | TOP SECRET – Noul ambasador al SUA în Afganistan, Adolph Dubs, declară, confidențial, unui oficial american aflat în vizită că, în timp, o abordare americană mai pozitivă față de regimul afgan ar putea „reduce semnificativ” nivelul actual al influenței sovietice în Kabul.

Afganistanul ar avea în continuare o înclinație pro-sovietică pronunțată, dar „nu ar mai fi un satelit sovietic, din punct de vedere militar sau de altă natură”.

Amin, în estimarea sa, „nu poate merge la fel de departe ca Tito sau chiar ca Ceaușescu”.(„can’t go as far as Tito or even Ceausescu.”) (Harrison, p. 33)

22-23 august 1978 | Taraki și Amin îi arestează pe Keshtmand, pe A. Kadyr, ministrul apărării, și pe alți parchamiști.

Taraki îi spune ambasadorului sovietic că a demascat un „complot antiguvernamental” care ar fi implicat RPC, Statele Unite, Iranul, Pakistanul, Arabia Saudită și RFG. El subliniază că „chinezii sunt dușmani chiar mai periculoși [pentru Afganistan] decât americanii”. (SCCD-W)

Septembrie 1978

Toamna anului 1978 – Sovieticii fac demersuri pentru reluarea discuțiilor privind demilitarizarea Oceanului Indian, dar SUA refuză oferta. (Garthoff, p.762)

22 septembrie 1978 | Senatul SUA adoptă prin vot oral, un amendament la proiectul de lege privind creditele pentru asistență externă, care interzice finanțarea pentru Nicaragua și Afganistan, cu excepția cazului în care aceasta „servește la promovarea procesului democratic” în aceste țări.

Se așteaptă ca proiectul de lege să fie adoptat rapid. (Amendamentul Senatului privind ajutorul pentru Afganistan, 22.09.78)

25-27 septembrie 1978 | Boris Ponomarev, secretar al CC al PCUS și șef al Departamentului Internațional, vizitează Kabul pentru a discuta cu Taraki, Amin și alți lideri ai PDPA.

Scopul principal al vizitei este „oprirea represiunilor în masă”, în special împotriva membrilor fracțiunii Parcham.

Taraki și Amin îi spun lui Ponomarev că există o singură soluție pentru conflictul dintre facțiuni din PDPA: „ori noi, ori [Parchamis ]” (Informații de la CC PCUS către Erich Honecker, din Stiftung Archiv der Pareien und Massenorganisationen der DDR im Bundesarchiv, Berlin; reproduse în Briefing Book, fila 2; Garthoft2, pp. 998-999).

Octombrie 1978

„Cel de-al patrulea om de rang în Politburo-ul sovietic” (considerat inițial ca fiind Andrei Kirilenko) vizitează Kabulul, conform ambasadorului est-german în Afganistan, Hermann Schwiesau. (Vizitator sovietic de rang înalt ar fi vizitat Kabulul în octombrie anul trecut, 8/8/79; Membru de rang înalt al Politburo-ului sovietic a vizitat Amemb Kabul în octombrie anul trecut, 8/14/79)

22 octombrie 1978 | Amin îi spune ambasadorului sovietic că afganii ar dori ca Uniunea Sovietică să le ierte datoriile de împrumut „în mod camaraderesc”. (SCCD-W)

Noiembrie 1978

7 noiembrie 1978 | În timpul unui discurs, Hafizullah Amin descrie Revoluția Saur din aprilie 1978, ca fiind o „prelungire istorică a Marii Revoluții din Octombrie” din Rusia din 1917. (Relațiile afgano-sovietice în ajunul călătoriei lui Taraki la Moscova, 12/6/78)

14 noiembrie 1978 | Amin solicită scutirea de la plata împrumuturilor sovietice și consilieri sovietici. Puzanov răspunde că „deja peste 700 de consilieri și experți sovietici lucrează gratuit [bezvozmezdnoi osnove] în ministerele civile și în domeniul militar din Afganistan”. Amin cere permisiunea de a trimite în URSS „câteva mii de muncitori afgani necalificați”. (SCCD-W)

22 noiembrie 1978 | Leonid Brejnev, deschizând sesiunea Comitetului Politic Consultativ al Organizației Tratatului de la Varșovia, afirmă că asistența sovietică ar trebui să fie acordată doar pentru „obiectivele noastre cele mai importante, justificate și de primă prioritate.

Ea … ar trebui să meargă, în primul rând, către statul cu orientare socialistă exprimată și consecventă. Am în vedere state precum Republica Populară Yemen, Etiopia, Angola, Afganistan și altele”. (Proces-verbal, Stiftung Archive der Parteien und Massenorganisationen der DDR in Bundesarchiv, Berlin).

27 noiembrie 1978 | În ajunul vizitei lui Taraki la Moscova, ambasadorul sovietic în Iugoslavia, Iuri Sinelnikov, refuză un apel la sprijin din partea unui grup de parchamiști în exil către conducerea sovietică.

Ambasadorul răspunde că aceasta este o „problemă internă a Afganistanului și ar trebui rezolvată de afganii înșiși”. (SCCD-W)

Decembrie 1978

2 decembrie 1978 | „Arcul de criză” al lui Brzezinski

Într-un memorandum adresat lui Carter, Brzezinski și-a dezvoltat harta mentală a ceea ce el considera a fi o parte critică a lumii. „Dacă trageți un arc pe glob, care se întinde de la Chittagong (Bangladesh), prin Islamabad [Pakistan], până la Aden [Yemenul de Sud], veți indica zona în care în prezent avem cea mai mare vulnerabilitate… . Nu există nicio îndoială în mintea mea că ne confruntăm cu începutul unei crize majore”, a avertizat el, deoarece această regiune vitală părea să se destrame la cusături, invitând o influență sovietică semnificativă într-o zonă în care prestigiul american era în scădere, amenințând „o schimbare fundamentală în structura globală a puterii”. Anxietatea americană cu privire la viitorul Marelui Orient Mijlociu a fost cel mai bine rezumată în „Arcul de criză” al lui Brzezinski, care a influențat politica americană în regiune pentru tot restul administrației Carter.

5 decembrie 1978 | Afganistanul și Uniunea Sovietică încheie un Tratat de prietenie, bună vecinătate și cooperare.

Tratatul, semnat de Nur Mohammad Taraki și Brejnev la Moscova, prevede un angajament pe 20 de ani pentru „cooperare în domeniul militar”. În același timp, Taraki promite că Afganistanul va rămâne nealiniat. Tratatul permite Afganistanului să apeleze la asistență militară sovietică, în caz de nevoie. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Hodding Carter III, declara că „reacția noastră inițială este că tratatul pare să reafirme ideea de bază a acordurilor anterioare dintre URSS și Afganistan”, dar oficialii recunosc, în privat, că îngrijorarea SUA este mai mare decât indică declarațiile oficiale. (Garthoff, p. 901; Anwar, p. 152; NYT 12/6/78; BS 1217/78)

5 decembrie 1978 | TOP SECRET – O telegramă care reprezenta punctul de vedere al „ofițerului superior al CIA la fața locului” raporta: „ne îndoim că există un plan de lovitură de stat funcțional” și că „discuțiile libere” despre o lovitură de stat în jurul Kabulului nu erau un secret pentru guvernul afgan, care lua măsuri proactive prin arestarea disidenților și promovarea unor loialiști.

Observând că opoziția față de DRA nu era mai organizată decât în luna mai și că Uniunea Sovietică a rămas angajată în susținerea revoluției care a dus la instaurarea domniei lui Taraki, informarea din 5 decembrie concluziona că „cu cât acest guvern rămâne mai mult timp la putere, cu atât devine mai puternic. Își înfige rădăcinile”. (Carter Library, National Security Affairs, Brzezinski Material, Country File, Box 1, Afghanistan: 1/77-3/79)

17 decembrie 1978 | Puzanov îl informează pe Nur Mohammad Taraki despre decizia guvernului sovietic de a furniza Afganistanului echipament militar și armament, la un cost de 24 de milioane de ruble.

Afganistanul va primi „bonus”, un împrumut de 12 milioane de ruble, rambursabil pe o perioada de 10, iar restul va fi furnizat gratuit. (SCCD-W)

19 decembrie 1978 | Amin trimite o scrisoare conducerii sovietice, în care solicită asistență în valoare de 20 de milioane de ruble pentru a extinde securitatea statului și a crea o rețea de informații militare pentru DRA în Iran, Pakistan și „unele țări arabe”. (SCCD-W)

Sfârșitul anului 1978–începutul anului 1979

Consilierul pe probleme de securitate națională al lui Jimmy Carter, Zbigniew Kazimierz Brzezinski, îl convinge pe președinte să transfere jurisdicția CIA, de la Comitetul de revizuire a politicii interinstituționale, condus de Vance, la Comitetul special de coordonare al Consiliului Național de Securitate, pe care Brzezinski îl prezidează.

Faptul că deține controlul asupra operațiunilor secrete îi permite lui Brzezinski să facă primii pași către o politică afgană mai agresivă și mai antisovietică, fără ca Departamentul de Stat să știe prea multe despre aceasta. Brzezinski crede că americanii ar trebui să facă ceva sub acoperire pentru a zădărnici ambițiile sovietice în Afganistan. (Harrison, pp. 32-33)

Ianuarie 1979

La recomandarea ambasadorului SUA la Kabul, Adolph Dubs, Departamentul Apărării propune un program de 310.000 de dolari pentru 1979-1980, pentru a relua pregătirea ofițerilor afgani. Un program similar a fost tăiat în aprilie 1978. (Harrison, p. 34)

15 ianuarie 1979 | Amin îl informează pe Puzanov despre conversația sa cu Thomas Thornton, un asistent al lui Brzezinski. (SCCD-W)

16-17 ianuarie 1979 | O delegație a ministerului sovietic al apărării de la Kabul, condusă de generalul V.E. Kuznetsov, elaborează un acord privind furnizarea de armament și alte „bunuri speciale” [spetsimuschestvo] către Afganistan, în 1979-1980, în valoare de 236 milioane de ruble.

Partea sovietică este de acord să plătească 75% din costuri și să acorde împrumuturi anuale Republicii Democrate Afganistan, pentru a acoperi restul sumei. (SCCD-W)

Februarie 1979

2 februarie 1979 | The Washington Post publică un raport al unui martor ocular, potrivit căruia cel puțin două mii de afgani sunt antrenați în foste baze ale armatei pakistaneze, păzite de patrule pakistaneze. Programul este rezultatul unei coordonări între CIA și Direcția de informații inter-servicii pakistaneze (lSI). (Harrison, p. 34)

2 februarie 1979 | Ivan Arkhipov, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS, se întâlnește cu Taraki la Kabul.

El îl sfătuiește să se folosească de experiența sovietică „ca de o cutie de comori dovedită în timp” și îl informează despre decizia guvernului sovietic de a acorda Afganistanului asistență în valoare de 88 de milioane de ruble anual pentru următorii cinci ani (1979-84). Fondurile acoperă bunuri de consum și construcția a 17 uzine, fabrici și alte instalații industriale. (SCCD-W)

14 februarie 1979 | Adolph „Spike” Dubs (n. 4 august 1920) ambasadorul Statelor Unite în Afganistan, numit la 27 iunie 1978, în locul lui Theodore Lyman Eliot (în urma Revoluției Saur, respectiv a loviturii de stat care i-a adus la putere pe Taraki și facțiunea Khalq, aliată cu sovieticii), este răpit și apoi ucis în camera unui hotel de Kabul, în timpul unei presupuse tentative de salvare eșuate, coordonate de consilierii sovietici si politia din Kabul.

Dubs nu a fost înlocuit cu un nou ambasador, iar un însărcinat cu afaceri a condus personalul rămas în ambasadă. [mai mult]

Potrivit CNN, într-un reportaj din 14 februarie 2019, răpirea și asasinarea ambasadorului Dubs (catalogată, la acea dată, drept un „incident terorist semnificativ”, de către Departamentul de Stat al SUA) „rămâne unul dintre cele mai tulburătoare cazuri nerezolvate din timpul Războiului Rece, așa cum reiese din relatările mai multor martori oculari și dintr-o anchetă a Departamentului de Stat privind moartea sa.”

Cu toate acestea, autorul Anthony Arnold a sugerat că „era evident că o singură putere… ar fi beneficiat de pe urma acestei crime – Uniunea Sovietică”.

La rândul sau, pe baza unor noi dovezi, inclusiv a expertizelor criminalistice din secolul XXI, jurnalistul canadian Arthur Kent a realizat o carte de investigație intrigantă, care dezvăluie cum Dubs a fost de fapt ucis la ordinul temutei poliții secrete a Kremlinului și cum acest lucru a contribuit la invazia Armatei Roșii în Afganistan, 10 luni mai târziu.

La scurt timp după acest incident tragic, oficialii americani au luat în considerare opțiunile de a ajuta insurgenții afgani care se opun regimului comunist de la Kabul.

La acest moment conjunctură, ajutorul letal a fost considerat prea riscant. O revoltă împotriva regimului
era deja în curs de desfășurare în zona rurală afgană, iar Pakistanul era din ce în ce mai tolerant față de activitatea insurgenților de-a lungul graniței sale cu Afganistanul; odată cu destabilizarea guvernului central, a venit și creșterea probabilității ca Moscova să recurgă la o intervenție militară.

În iulie, Washingtonul s-a angajat într-un program secret de ajutorare a insurgenților afgani, prin canalizarea echipamentelor de comunicații, a echipamentelor si materialelor de luptă neletale și bani prin Pakistan. A fost un început modest pentru ceea ce avea să devină, în cele din urmă, cea mai lungă și mai mare operațiune din istoria SUA.

14 februarie 1979 | TOP SECRET – Ambasada SUA de la Kabul informează Departamentul de Stat despre „Moartea ambasadorului Dubs”

15 februarie 1979 | Statele Unite ale Americii adresează un protest oficial Uniunii Sovietice cu privire la activitățile antiamericane sovietice din Iran.

Se afirmă că astfel de activități și posibila legătură sovietică cu asasinarea ambasadorului Dubs în Afganistan ar putea tensiona relațiile și întârzia încheierea SALT. (NYT 2/16/79)

19 februarie 1979 | Kabulul respinge protestul SUA privind asasinarea ambasadorului Dubs, la 14 februarie, și neagă acuzațiile privind rolul de consilier sovietic în moartea acestuia. (NYT 2/20/79)

26 februarie 1979 | TOP SECRET – Un memorandum de la Paul Henze, din cadrul Statului Major al Consiliului Național de Securitate al Statelor Unite, către Asistentul Președintelui pentru Afaceri de Securitate Națională (Brzezinski) afirma:

„Capacitatea CIA într-un mediu dificil, precum Afganistanul, este extrem de limitată”; in același timp, nota evoca si faptul ca, presupunând ca CIA ar fi dorit sa acționeze, nici președintele Carter, nici vice-președintele SUA „nu par dispuși să sprijine o intervenție serioasă în Afganistan”.

Martie 1979

În această lună, și în alte câteva ocazii în lunile următoare, Puzanov și Boris Ivanov, reprezentantul de rang înalt al KGB, îndeamnă Moscova să trimită trupe, fie în mod deschis, fie pe ascuns, pentru a păzi baza aeriană Bagram și Kabulul însuși. Inițial, Moscova refuză, dar, la începutul lunii iulie, un batalion aeropurtat este trimis sub acoperire la Bagram. (Garthoff2, pp. 1001-1002).

La rândul lui, Brzezinski – consilierul personal pe probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter – îl însărcinează pe Stansfield Turner „să genereze mai multe informații cu privire la natura și amploarea implicării sovietice în Afganistan”. (Brzezinski, p. 346)

17-19 martie 1979 | O revoltă majoră în Herat atinge apogeul. Numeroși soldați ai armatei afgane trec de partea rebelilor, iar în timpul luptelor sunt uciși mai mulți consilieri militari sovietici și familiile acestora. Revolta arată amploarea tulburărilor din țară și convinge Moscova de necesitatea de a spori prezența sovietică. (Garthofl2, p. 991)

17-19 martie 1979 | Politburo-ul sovietic se reunește în trei sesiuni prelungite, în timpul apogeului crizei din Herat, pentru a discuta cererile lui Taraki și Amin de a trimite trupe.

Unul dintre cei prezenți în prima zi, Ustinov, nu face presiuni pentru desfășurarea de forțe sovietice, în timp ce Gromyko insistă că „în niciun caz nu putem pierde Afganistanul”.

A doua zi, însă, deși situația din Herat s-a înrăutățit, Kosygin, Andropov și alții – chiar și Gromyko – pledează pentru a nu se angaja trupe. Gromyko prezintă o expunere detaliată a motivelor pentru care un astfel de angajament ar fi o greșeală.

El subliniază, de asemenea, că acest conflict este o afacere internă afgană. Politburo decide să îl invite pe Taraki la Moscova pentru a discuta direct situația. (Garthofl2, pp. 991-994)

19 martie 1979 | „Pravda” publică acuzații potrivit cărora Pakistanul, Egiptul, China și „unele țări occidentale” sunt responsabile pentru revolta din Herat. SUA, Marea Britanie și Germania de Vest sunt în curând identificate nominal, iar Iranul primește și el o parte din vină.

Acest lucru contrazice categoric evaluările interne ale Politburo de la acea vreme, conform cărora problema ar fi fost în mare parte reprezentată de guvernul afgan. (Garthofl2, p. 995)

19 martie 1979 | Generalul-locotenent al KGB Boris Ivanoy sosește la Kabul în calitate de reprezentant politic al lui Iuri Andropov, însoțit de șeful de stat major al trupelor de frontieră sovietice, Iuri Neshumov.

Cu această ocazie, Ivanov îl informează pe Taraki că principala sa sarcină va fi „luarea deciziilor la fața locului, în ceea ce privește cooperarea cu organele de securitate ale RDA” și îl „sfătuiește cu tact” să întreprindă măsuri de propagandă și educație care ar putea contribui, „pe lângă lupta militară”, la „câștigarea populației”.

În timp, Ivanov devine principalul „observator” al lui Amin la Moscova. El împărtășește admirația lui Amin pentru Iosif Stalin, dar este suspicios cu privire la posibilele legături ale lui Amin cu CIA. (SCCD-W; Morozov, 38, 1991, p.37)

20 martie 1979 | Taraki sosește la Moscova, la invitația sovieticilor. I se oferă asigurări de asistență de tot felul, cu excepția trimiterii de trupe sovietice.

Taraki pleacă, în general mulțumit de sprijinul acordat, dar atât el, cât și Amin continuă să solicite asistență militară directă în lunile următoare. ( Garthofl2, p. 994).

23 martie 1979 | Statele Unite avertizează Uniunea Sovietică să nu se amestece în luptele din Afganistan între forțele rebele și cele guvernamentale.

Luând notă de recenta creștere a mișcărilor de consilieri și echipamente militare sovietice în Afganistan, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, William Hodding Carter III, afirmă că, deși ajutorul acordat guvernului pro-sovietic nu ar fi considerat o interferență, participarea efectivă la luptă a forțelor sovietice ar destabiliza întreaga zonă. El spune că nu există nici un indiciu că trupele sovietice s-au angajat în lupte împotriva rebelilor musulmani. (WP 3/24/79)

25 martie 1979 | Puzanov îl informează pe Taraki că ambasada sovietică din Iran i-a abordat pe Khomeini și Bazargan „cu scopul de a pune capăt interferenței [iraniene] în afacerile interne ale Afganistanului”.

Brejnev și Kosygin discută cu Taraki la un telefon de înaltă frecvență și îl sfătuiesc să găsească „o abordare subtilă” față de clerul musulman. APC-uri și elicoptere sovietice sosesc în Afganistan. (SCCD-W)

25-28 martie 1979 | Uniunea Sovietică își intensifică eforturile de furnizare de arme către guvernul afgan, inclusiv prin furnizarea a 25 de elicoptere de mari dimensiuni destinate să lanseze trupe afgane în zonele îndepărtate unde triburile rebele contestă controlul guvernului.

Oficialii Departamentului de Stat își exprimă îndoiala că armata afgană va fi capabilă să piloteze singură elicopterele și speculează că consilierii sovietici vor trebui să transporte trupele afgane în zonele de luptă, crescând astfel șansele de implicare directă a sovieticilor în luptele efective. (WP 3/28179)

27 martie 1979 | Are loc o remaniere guvernamentala: Hafizullah Amin este numit prim-ministru al Afganistanului, păstrându-și totodată funcția de ministru de externe.

Nur Muhammad Taraki își păstrează funcțiile de președinte, secretar general al PDPA și comandant-șef al forțelor armate. Noul cabinet Amin este format din membri ai IS, toți Khalqi. (Sen Gupta, pp. 69-70; Urban, p. 31)

28 martie 1979 | Comisia pentru afaceri externe a Camerei Deputaților a SUA aprobă un amendament la Legea privind asistența externă, introdus de congresmenul Edward J. Derwinski (R-Illinois), care prevede că „niciunul din fondurile autorizate să fie alocate prin amendamentele aduse de acest titlu pot fi puse la dispoziție pentru asistență pentru Afganistan, cu excepția cazului în care președintele stabilește și raportează Congresului că asistența pentru Afganistan este în interesul național al Statelor Unite”. (Comitetul Camerei Deputaților reduce ajutorul pentru Afganistan, 3/28/79)

28 martie 1979 | Uniunea Sovietică construiește, se pare, o bază de submarine la Cienfuegos, Cuba. (FAC, p. 60)

Aprilie 1979

Brzezinski prezidează o reuniune a Comitetului Special de Coordonare (SCC) privind Afganistanul. Evaluând influența sovietică în creștere în Afganistan, participanții sunt de acord să „fie mai înțelegători cu acei afgani care [sunt] hotărâți să păstreze independența țării lor”.

Potrivit lui Brzezinski, Vicepreședintele Mondale este de ajutor în „„depășirea” opoziției mai degrabă timide”, din partea Departamentului de Stat. Programul rezultat ajută la finanțarea, orchestrarea și facilitarea achizițiilor de arme și a asistenței aferente de către alții. Pe lângă rolul secret al CIA, diplomații americani încep să ia contact relativ deschis cu liderii rebelilor. Brzezinski scrie, de asemenea, mai târziu, că el personal „s-a consultat cu saudiții și egiptenii cu privire la luptele din Afganistan”. (Brzezinski, p. 427-429; Harrison, p. 38)

2 aprilie 1979 | Departamentul de Stat al SUA respinge cu furie acuzațiile sovietice „calomnioase și nefondate” („slanderous and baseless”), potrivit cărora Statele Unite se amestecă în Afganistan, sugerând că acuzațiile sunt o „perdea de fum” („smokescreen”) pentru a ascunde prezența militară sovietică crescută în această țară. (WP 4/3/79).

4 aprilie 1979 | (ziua in care Zulfikar Ali Bhutto a fost executat) Alexei Nikolayevich Kosygin (premier al URSS între 1964 și 1980) se întâlnește cu ambasadorul pakistanez la Moscova, Yakub Khan, care îi înmânează o scrisoare personală din partea lui Muhammad Zia-ul-Haq.

În scrisoare, Zia afirmă că Pakistanul urmărește o politică de „neamestec” în afacerile interne ale Afganistanului și interzice utilizarea teritoriului său pentru activități anti-afgane. Puzanov îl informează pe Taraki la Kabul despre scrisoare și îl sfătuiește „într-o formă plină de tact” să anuleze planurile afgane de atacuri teroriste în Pakistan. (SCCD-W)

4 aprilie 1979 | Puzanov trimite o scrisoare politică la Moscova, cu ocazia primei aniversări a RDA. Scrisoarea relatează despre asistența considerabilă acordată opoziției de către Pakistan, Iran, RPC, Arabia Saudită, SUA, Marea Britanie și RFG. (SCCD-W)

5 aprilie 1979 | Alexei Yepishev, șeful Administrației politice principale a forțelor armate sovietice, sosește la Kabul împreună cu alți șase generali sovietici pentru o vizită de o săptămână.

Turneul de inspecție are ca rezultat trimiterea mai multor arme și consilieri sovietici în Afganistan. (Garthoff, p. 902; Sen Gupta, p. 87; IHT 4/14-15/79)

6 aprilie 1979 | Statele Unite anulează un pachet de asistență economică și militară în valoare de 40 de milioane de dolari pentru Pakistan, după ce administrația Carter a ajuns la concluzia că la Karachi se construiește o uzină de îmbogățire a uraniului pentru producerea de uraniu pentru armament.

Warren Christopher se întâlnește cu președintele Zia ui-Haq, dar nu reușește să îl convingă să anuleze instalația. Întreruperea este impusă de amendamentul Symington la Legea privind asistența externă. (CRS, p. 44; Spector, p. 83; Current Foreign Relations, Issue No. 14, Aprilie 1979, 4/11179).

10 aprilie 1979 | Adunarea populară egipteană ratifică tratatul de pace israeliano-egiptean, 329-13. (Sobel, p. 254)

12 aprilie 1979 | Oficiali ai serviciilor de informații americane dezvăluie că cca 100 de consilieri militari sovietici au fost uciși în Afganistan în ultima lună.

În prezent, se crede că în țară se află aproximativ 3.000 de membri ai personalului sovietic, dintre care cel puțin 1.000 îndeplinesc funcții militare. (NYT 4113/79)

16 aprilie 1979 | Directorul CIA, Stansfield Turner, declară că va dura cinci ani pentru a restabili pe deplin capacitatea de informații pe care baza din Iran a oferit-o pentru monitorizarea testelor și dezvoltării rachetelor sovietice.

A doua zi, Harold Brown respinge evaluarea lui Turner, declarând că capacitățile necesare vor fi restabilite într-un an. (NYT 4/17/79; NYT 4/18/79)

Mai 1979

2 mai 1979 | Ministerul Apărării de la Moscova ordonă GRU [Glavnoiie razvedivatelnoiie upravleniie] să organizeze un batalion special format din comandourile bine antrenate de origine central-asiatică.

Mai târziu, acest batalion „musulman” va juca un rol considerabil în asasinarea lui Amin. (Lyakhovsky, p. 82)

9 mai 1979 | TOP SECRET – Ambasada SUA din Kabul schițează două scenarii posibile pentru Afganistan.

Primul este „o situație de tipul Cehoslovaciei din 1968”, probabil dacă Uniunea Sovietică simte că „revoluția afgană” este pusă în pericol. Este posibil ca pregătirile politice pentru intervenția sovietică să fi început deja, prin acuzațiile repetate de sprijin american, pakistanez, iranian și chinez pentru rebelii afgani.

Al doilea scenariu, mai probabil, potrivit însărcinatului cu afaceri al SUA, Bruce Amstutz, este că Moscova va evita implicarea directă în tulburările interne din Afganistan, ceea ce ar putea duce la o situație similară cu cea din Vietnam. Amstutz adaugă că activitatea sovietică în Afganistan „a crescut în mod perceptibil în ultimele săptămâni”, deși nu în măsura în care a relatat presa mondială. (Rolul actual al sovieticilor în Afganistan, 5/9179)

24 mai 1979 | TOP SECRECT – Un memorandum al Departamentului de Stat sugerează că Uniunea Sovietică ar putea să avanseze cu planurile de înlăturare a președintelui afgan Taraki și a altor membri ai conducerii Khalqi, eventual înlocuindu-i cu lideri Parchami exilați, inclusiv fostul viceprim-ministru Babrak Karma!.

Potrivit Departamentului de Stat, Uniunea Sovietică ar putea fi deranjată de modul neglijent în care reformele sunt întreprinse de guvernul Khalqi, fără a construi mai întâi sprijinul popular sau cadrul instituțional necesar, pentru ca aceste reforme să aibă succes. Conducerea sovietică este probabil preocupată de imaginea sa în rândul țărilor din lumea a treia și a națiunilor musulmane.

Memorandumul concluzionează: „[…] ne îndoim că sovieticii se vor desprinde de gudronul afgan, deși ar putea încerca să organizeze unele schimbări la vârf”. („Soviet-Afghan Relations: Is Moscow’s Patience Wearing Thin?”, 5/24179)

25 mai 1979 | Vasilii Safronchuk, șeful celei de-a Treia Direcții Europene a Ministerului de Externe sovietic (Ministru-consilier al Ambasadei sovietice), sosește la Kabul, ca emisar personal al lui Gromyko.

În perioada iunie-iulie, Vasily Stepanovich SAFRONCHUK face presiuni pentru crearea unei largi conduceri „naționale democratice” in Afganistan, condusă de un non-comunist, în care Amin, Taraki și Karmal ar urma să joace un rol important.

Safronchuk ține să informeze ambasada americană despre ceea ce pune la cale. Cu toate acestea, Safronchuk consideră că Amin este „un naționalist Pushtun extremist”, hotărât să acumuleze putere personală. (Harrison, p. 38; Safronchuk, MZh, nr. 12, 1990, p.90)

Iunie 1979

Mai – iunie 1979 | Probabil în această perioadă, Politburo de la Moscova înființează o comisie pentru Afganistan, formată din Gromyko, Andropov, Ustinov și Ponomarev.

Mai- iulie 1979 | Lupta se intensifică între susținătorii lui Amin și forțele anti-Amin ale Khalq. În jurul lui Taraki apare o „gașcă de patru” miniștri puternici, printre care Watanjar, Shetjan Mazdooryar, Asadullah Sarwari și Syed Gulabzoi.

În schimb, Amin creează un atotputernic „Comitet de apărare a patriei” sub președinția sa și face presiuni asupra lui Taraki pentru ca acesta să renunțe la postul de prim-ministru. (Harrison, p. 3 8)

Iunie 1979 | Potrivit unei surse sovietice, cargoul „AI-Kasum” sosește la Karachi, Pakistan, transportând arme pentru rebelii afgani. Armele, în mare parte de fabricație sovietică, ar fi fost cumpărate de CIA pentru mujahedini. (Urban, p. 29)

9 iunie 1979 | Puzanov îl informează pe Taraki despre contactele ambasadei sovietice de la Islamabad cu Zia ul-Haq și despre disponibilitatea lui Zia de a se întâlni cu Taraki în orice moment pentru a discuta despre reducerea tensiunilor dintre cele două țări.

Puzanov îl sfătuiește pe Taraki că Taraki i-ar putea promite lui Zia să sprijine cererea Pakistanului de a deveni membru al Mișcării de Nealiniere, în schimbul unei promisiuni scrise de a interzice activitățile politice ale grupurilor afgane pe teritoriul Pakistanului, de a înceta propaganda în rândul triburilor Pushtun și de a nu mai trimite grupuri armate în Afganistan. (SCCD-W)

10 iunie 1979 | Amin îl informează pe Puzanov cu privire la decizia de a-l invita pe Zia ui-Haq să viziteze RAD. (SCCD-W)

15-18 iunie 1979 | Jimmy Carter se întâlnește cu Brejnev la Viena, unde semnează acordul SALT II.

Într-una din declarațiile sale, Carter critică politica sovietică în Africa și Vietnam. De asemenea, el declară că îmbunătățirea relațiilor dintre SUA și China nu se va face în detrimentul relațiilor cu Moscova. În ceea ce privește Afganistanul, Carter declară că nici SUA, nici Uniunea Sovietică nu ar trebui să intervină în afacerile interne ale acestui stat.
În replică, Brejnev respinge preocupările SUA cu privire la Vietnam și îi atacă puternic pe chinezi pentru că vor să provoace un război mondial. El cere ca SUA să se alăture Uniunii Sovietice în prevenirea atacurilor asupra guvernului afgan.

Cele două părți nu sunt de acord în ceea ce privește problemele legate de drepturile omului. Brejnev susține că drepturile omului nu reprezintă un subiect de discuție „legitim”, deoarece este foarte „sensibil”. Carter răspunde că sovieticii „au semnat în mod voluntar acordurile de la Helsinki, care au făcut din această problemă un subiect adecvat în relațiile dintre state”. (International Issues, 6/17/79; McLellan, p. 124; Garthotf, pp. 732-740, 762; Carter, pp. 247-260; Brzezinski, pp. 340-344)

26 iunie 1979 | TOP SECRET – Bruce Amstutz de la Ambasada SUA din Kabul raportează o întâlnire cu diplomatul sovietic Vassily Safronchuk, în care acesta neagă „că sovieticii ar lua în considerare aducerea de trupe sovietice pentru a salva Afganistanul ….

Reflectând la conversația noastră, cred că el credea cu adevărat ceea ce îmi spunea, și anume că intervenția fizica sovietica ar fi mai mult dăunătoare decât utilă pentru interesele sovietice și, prin urmare, nu ar avea loc”. (Întâlnire cu diplomatul sovietic: Partea a II-a din III–Relații sovietice-afgane, 6/25179)

28 iunie 1979 | Politburo de la Moscova aprobă recomandarea comisiei pentru Afganistan de a trimite un batalion de trupe aeropurtate pentru a proteja tehnicienii sovietici de la baza aeriană Bagram și un grup special (125-150) de comandouri KGB pentru a proteja ambasada sovietică. (Atât comandourile, cât și un batalion de 600 de oameni sosesc la începutul lunii iulie.)

Politburo aprobă, de asemenea, un apel adresat lui Taraki și Amin, argumentând că aceștia au exacerbat problemele „obiective” ale economiei și insurgenței, prin instituirea epurărilor și prin faptul că nu au reușit să consolideze autoritatea locală și să constituie un „front național”, incluzând grupuri non-comuniste. (Lyakhovsky, pp. 85-86; Garthoft2, pp. 998, 1 002)

Iulie 1979

Politburo îl trimite pe Ponomarev la Kabul pentru a îndemna conducerea afgană să atenueze epurările împotriva parchamiștilor și să extindă baza politică a acestora, pentru a sublinia seriozitatea cu care Kremlinul urmărește evoluțiile din Afganistan și pentru a observa direct și a evalua poziția PDPA în această țară.

Călătoria nu este foarte reușită, în parte pentru că liderii afgani pur și simplu recunosc argumentele lui Ponomarev, apoi își văd de treabă așa cum au făcut-o întotdeauna. De asemenea, în cuvintele lui Ponomarev, Kremlinul a abordat situația doar „superficial”. Brejnev, în general, era puțin interesat de Afganistan”. (Garthoft2, pp. 998-999)

10 iulie 1979 | Taraki îl informează pe ambasadorul sovietic la Kabul că pakistanezii pregătesc o întrerupere a discuțiilor dintre afgani și pakistanezi. Puzanov recomandă continuarea negocierilor cu Islamabad și efectuarea unui „pas similar” către Iran. (SCCD-W)

Mijlocul lunii iulie 1979 | O serie de „scrisori nocturne” difuzate în secret, noaptea, la Kabul îl atacă pe Amin, dar nu și pe Taraki. Printre acuzații se numără aceea că Amin este un „agent CIA”. Karma! și sovieticii vor repeta, ulterior, aceleași acuzații, după moartea lui Amin. (Garthoft2, pp. 999-1000)

18 iulie 1979 | TOP SECRET – Amstutz raportează la Washington despre o conversație extraordinară cu ambasadorul est-german Hermann Schwiesau.

Potrivit lui Schwiesau, sovieticii sunt profund îngrijorați de situația din Afganistan și, în special, de Amin, pe care Schwiesau îl consideră vinovat de înrăutățirea situației. Se pare că Moscova are în vedere înlocuirea prim-ministrului și l-a trimis pe Safronchuk în țară cu această sarcină în minte. Sovieticii sunt „hotărâți să salveze revoluția”. (Ambasadorul RDG raportează că sovieticii speră să-l înlocuiască pe prim-ministrul Amin cu un guvern cu o bază mai largă, 18.07.79)

23 iulie 1979 | Departamentul de Stat al SUA anunță retragerea personalului neesențial al ambasadei sale din Kabul și a majorității diplomaților; până în decembrie, Statele Unite mai aveau doar cca 20 de membri, in cadrul personalului din Kabul.

[înapoi]

Eliminarea PREŞEDINTELUI Nur Mohammed Taraki

La 16 luni după preluarea puterii, președintele în dificultate al țării, Mohammad Taraki, a anunțat o remaniere majoră a cabinetului, percepută ca o ultimă încercare disperată de a face ordine „în casa” sa.

Deși, în mod surprinzător ignorat de lumea exterioară, anunțul prezidențial și noile numiri din cabinet au avut o importanță majoră.

Structura noilor numiri sugera că regimul Taraki se pregătea să lanseze o ofensivă pe două fronturi – atât intern, cât și extern. În primul rând, Taraki însuși a preluat „conducerea afacerilor de apărare și comanda tuturor forțelor armate”.

Cu toate acestea, textul din decretul prezidențial continua să afirme că, „până la sfârșitul agresiunii străine, l-am însărcinat (sic) pe dragul și capabilul meu tovarăș Hafizullah Amin (primul ministru) să pună în aplicare ordinele și directivele mele și comanda forțelor armate….”.

Mesajul tacit era că Amin, omul forte al Partidului Khalq sau al Partidului Poporului, aflat la putere, primise „mana liberă” pentru a înăbuși rezistența tot mai mare la regimul Taraki prin orice mijloace pe care le are la dispoziție. (Afghanistan Bloody chapter, Neighbours News – 31 august 1979)

Un articol din epoca comenta ca „Insurecția, despre care se spune că ia amploare, este în prezent cea mai mare amenințare la adresa guvernului Taraki, iar alegerea lui Amin ca șef al securității interne înseamnă că a fost luată o decizie de inspirație rusă, de a adopta măsuri drastice de contracarare. Amin, un adept al liniei dure, este în prezent cel mai puternic om din Afganistan și este cunoscut ca fiind un personaj dur și nemilos.”. Articolul mai preciza ca Amin „va adopta, cu siguranța, o poziție mai agresivă împotriva insurgenților decât predecesorul său, maiorul Mohammad Aslam Watanjar. Prin atribuirea portofoliului apărării, prin procură, lui Amin, Taraki a ucis doi iepuri dintr-o lovitură.” [2]

De la înființarea DRA și până la moartea sa, Amin a fost omul forte al regimului, iar acțiunile acestuia au purtat amprenta brutalității și radicalismului său, amintind de încercarea Khmerilor Roșii de a instaura o nouă societate prin exterminarea tuturor reprezentanților celei vechi. [20]

Dr. Sima Samar, președintele Comisiei independente afgane pentru drepturile omului, rezumă foarte simplu practicile regimului în materie de drepturi ale omului: „Orice Khalqi putea ucide pe oricine.” [21]

Dr. Abdullah Osman, un medic care trăiește acum în SUA și care a fost martor la evenimente, în calitate de prizonier, a relatat că l-a auzit „cu urechile mele” pe comandantul închisorii Pul-i Charkhi, Sayyid Abdullah, spunând: „Este suficient ca un milion de oameni să rămână în viață în Afganistan. Avem nevoie de un milion de Khalqi și nu avem nevoie de alții. Oricine ar fi, îi vom elimina”. El le-a spus deținuților din Pul-i Charkhi: „Sunteți aici pentru că sunteți dușmanii regimului. Sunteți aici pentru a fi interogați, pentru a putrezi și pentru a fi eliminați.” [22]

Comportamentul lui Sayyid Abdullah exemplifică lipsa chiar și a unei reglementări legale represive la acea vreme.

O altă numire importantă în noul cabinet a fost cea a lui Dr. Shah Wali, ca ministru al afacerilor externe.

Presa occidentala aprecia ca „Wali are o imagine moderată, iar numirea sa este văzută ca o mișcare a lui Taraki de a afișa o imagine mai liberală în fața lumii exterioare, în special a vecinilor agitați ai Afganistanului, Iranul și Pakistanul, pe care regimul Taraki i-a acuzat în mod constant că îi ajută și înarmează pe rebeli. Recent, Amin, reluând o declarație din Pravda din 10 mai, a declarat că Arabia Saudită, SUA, China și Egiptul îi „sprijină, de asemenea, pe criminali”. Dar este evident că noua strategie de politică externă este de a încheia un fel de înțelegere cu vecinii imediați ai Afganistanului, Iranul și Pakistanul.”

Între timp, „xenofobia rebelilor afgani împotriva rușilor s-a transferat definitiv asupra regimului Khalq aflat la putere.

Recentele schimbări în conducerea Afganistanului indica faptul că Taraki și consilierii săi mizează totul pe o ofensivă totală, condusă de noile lor elicoptere de luptă rusești Mi-24, considerate de NATO ca fiind „cel mai puternic înarmat elicopter aflat în serviciu în prezent în lume”.

Acest lucru nu poate însemna decât că, în următoarele câteva luni, se va deschide un alt capitol sângeros din istoria zbuciumată a Afganistanului.” (Afghanistan Bloody chapter, Neighbours News – 31 august 1979)

Același editorial remarca, in august 1979, că „chiar dacă afganii și stăpânii lor sovietici reușesc să aducă Pakistanul la masa negocierilor, este puțin probabil ca acest lucru să reducă intensitatea rezistenței rebelilor. Rebelii sunt mult mai bine înarmați acum decât erau la începutul ofensivei lor, iar teritoriul aflat sub controlul lor s-a extins treptat pe o mare parte a țării. Potrivit ultimelor rapoarte, lupte intense au loc în provinciile Nuristan, Rozgan, Laghman, Mazar-i-Sharif, Paktia, Badakhshan Paktia și Kunhar. Alte trei provincii – Bamain, Ghor și Urozgan – se află sub controlul rebelilor.”

Septembrie 1979

14 septembrie 1979 | Președintele afgan Nur Muhammad Taraki este arestat, din ordinului lui Hafizullah Amin.

14 septembrie 1979 | TOP SECRET – CIA emite un memorandum de ALERTA, URSS-AFGANISTAN

16 septembrie 1979 | Afganistan: La ora 20.00, Radio Kabul anunță că președintele Nur Muhammad Taraki a informat Biroul Politic al PDPA că nu mai este în măsură să își continue atribuțiile (fiind „grav bolnav”) și că BP l-a ales pe Hafizullah Amin in funcția de secretar general al PDPA.

După lovitura de stat a lui Amin, din septembrie 1979, Watanjar, Mazdooryar și Sarwari, împreună cu viitorul ministru de interne, generalul Sayyid Muhammad Gulabzoy, au fugit la ambasada sovietică.

Amin a păstrat pentru el portofoliul apărării. A redenumit AGSA drept KAM (Agenția de Informații a Muncitorilor) și l-a numit, în fruntea acesteia, mai întâi pe Aziz Ahmad Akbari și apoi pe Dr. Asadullah.Amin. Faqir Muhammad Faqir a devenit ministru de interne.

16 septembrie 1979 | TOP SECRET – O telegrama a ambasadei Statelor Unite din Kabul anunța Departamentul de Stat al SUA că „Hafizullah Amin preia conducerea în Afganistan”.

17 septembrie 1979 | TOP SECRET – Un memorandum de la Thomas Thornton de la Statul Major al Consiliului Național de Securitate către Asistentul Președintelui pentru Afaceri de Securitate Națională (Brzezinski) constată că, in jocul celor „Zece mici afgani”, a mai rămas doar unul.

18 septembrie 1979 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada SUA din Afganistan către Departamentul de Stat informează asupra situației tensionate din Kabul: „Criza nu s-a încheiat.” De asemenea, se apreciază că „Șansele ca Amin să moară în pat, de bătrânețe, sunt zero”.

18 septembrie 1979 | PRESA OCCIDENTALA – Ziarul „Washington Post” titrează; intr-un editorial semnat de Stuart Auerbach, citându-l pe Amin: „Dușmanii au fost eliminați”

„Dușmanii au fost „eliminați”, spune liderul afgan

Noul președinte marxist al Afganistanului (n.r. Hafizullah Amin) a declarat în această seară că, atunci când a preluat puterea vineri, a „eliminat” o parte dintre adversarii săi, indicând că preluarea puterii a fost una violentă.

Printre cei despre care se crede că au fost cel puțin răniți în luptele de la fostul palat regal din Kabul se numără Nur Mohammed Taraki, fostul președinte.

În discursul său radiofonic din această seară, noul președinte, Hafizulla Amin, nu a oferit niciun fel de informații despre soarta lui Taraki. Când a fost anunțată duminică schimbarea puterii, s-a spus că Taraki demisionează din motive de sănătate.

O dovadă în plus că Amin a preluat puterea în urma unei lovituri de stat a fost un anunț separat al guvernului de astăzi, potrivit căruia patru oficiali au fost uciși la palat vineri seara. Doar unul dintre morți a fost identificat. Acesta era Sayed Daoud Taroon, șeful de cabinet și garda de corp personală a lui Taraki.

În discursul său, redat aici, Amin a spus că „oamenii care și-au văzut măreția în asuprirea poporului au fost eliminați”.

Observatorii de aici au remarcat că „eliminat” a fost același cuvânt folosit în aprilie 1978 pentru a consemna moartea violentă a lui Mohammed Daoud, al cărui guvern a fost răsturnat printr-o lovitură de stat sângeroasă dată de Taraki și adepții săi.”

20 septembrie 1979 | Brejnev prezintă un raport privind situația din Afganistan

„Evenimentele s-au desfășurat atât de rapid încât, în esență, noi, aici, la Moscova, nu prea aveam posibilitatea de a interveni cumva… În momentul de față, misiunea noastră este de a determina acțiunile noastre viitoare, astfel încât să ne păstrăm pozițiile în Afganistan și să ne asigurăm influența acolo. Ar trebui să presupunem că relațiile sovieto-afgane nu vor suferi niciun fel de schimbări majore, și, se pare, vor continua pe traiectoria lor anterioară. Amin va fi împins în această direcție de situația actuală și de dificultățile cu care se va confrunta guvernul afgan pentru o lungă perioadă de timp. Afganistanul va continua să fie interesat să primească de la URSS ajutoare militare, economice și alte ajutoare, și posibil, chiar în cantități mai mari. În mod evident, Amin va continua să urmeze, cel puțin în aparență, recomandările pe care le-am trasat mai devreme (sub Taraki)… Dar munca [noastră] va fi dificilă și delicată.” (Fragment din transcrierea ședinței Politburo a CC al PCUS, în care Brejnev își exprimă convingerea că relațiile sovieto-afgane nu se vor schimba semnificativ din cauza lui Amin)

28 septembrie 1979 | TOP SECRET – Un memorandum CIA apreciază că pot fi anticipate „situații neprevăzute”, în care URSS și-ar extinde prezenta militară în Afganistan, „pe scară largă și pe termen lung”.

Octombrie 1979

1 octombrie 1979 | PRESA OCCIDENTALA – „Time” titrează luni, 1 octombrie 1979, în articolul intitulat „AFGHANISTAN: Murder in the Mountains”, că „o sângeroasă lovitură de stat zguduie un satelit sovietic sfâșiat de conflicte”.

Editorialul relatează că portretele lui Taraki au fost înlăturate rapid din Kabul, prognozând, totodată, că este puțin probabil ca Hafizullah Amin, noul lider al Afganistanului, să poată menține pacea în țară. In plus, se sugerează că, deși Moscova l-a felicitat pe Amin după succesul loviturii de stat, este posibil să nu fie foarte încântată de această schimbare.

„Noul conducător al țării sfâșiate de conflicte este Hafizullah Amin, în vârstă de 50 de ani, cel mai recent prim-ministru al președintelui Taraki. În câteva ore, muncitorii din capitala kilometrică au dezlipit sute de portrete de mari dimensiuni ale lui Taraki de pe fațadele clădirilor birourilor de Stat. Multe dintre imaginile cu margini roșii ale „Marelui Lider” al Afganistanului fuseseră amplasate cu doar două săptămâni în urmă, pentru a marca întoarcerea triumfală a acestuia de la conferința nealiniaților de la Havana”

„Este puțin probabil ca ascensiunea lui Amin să aducă prea multă pace în vechiul regat de munte. Afganistanul a fost într-o continuă agitație de când Taraki a venit la putere, în aprilie 1978, în urma unei lovituri de stat, în care fostul președinte Mohammed Daoud a fost împușcat în Palatul Arg. Partidul marxist Khalq (masses) al lui Taraki a lansat imediat un program radical de reformă socială și de redistribuire a terenurilor. Această politică s-a lovit de o rezistență violentă din partea triburilor islamice din țară, care reprezintă aproximativ 85% din cei 17 milioane de locuitori ai Afganistanului. Loiale vechilor lideri feudali și furioase din cauza noului regim „ateu” de la Kabul, gherilele musulmane au lansat un război civil care a ținut guvernul Khalq, susținut de sovietici, în pragul colapsului. Diplomații occidentali de la Kabul estimează că rebelii controlează 22 din cele 28 de provincii ale țării.”

„Sfârșitul lui Taraki a venit brusc, în cea mai bună tradiție afgană. La 14 septembrie, a fost avertizat de patru oficiali loiali ai guvernului că Amin plănuia răsturnarea sa. Taraki a ținut cont de avertisment, dar a ignorat prima regulă a politicii afgane: ucideți adversarul imediat. În schimb, l-a invitat pe rivalul său la o conferință vineri după-amiază, la Casa Poporului (n.r. Arg, palatul prezidențial), probabil cu intenția de a-l aresta. Dar Amin a venit la întâlnire înarmat cu un pistol și știind că garda de corp personală a lui Taraki, maiorul Sayed Daoud Taron, își schimbase stăpânul. Nu se știe cum a început schimbul de focuri, dar când fumul s-a risipit, o oră mai târziu, Amin deținea controlul palatului, iar trădătorul Taron și alte zeci de persoane erau morți. Duminică, Consiliul Revoluționar a anunțat că Taraki a demisionat din „motive de sănătate” și i-a redistribuit funcțiile sale lui Amin. La sfârșitul săptămânii, guvernul de la Kabul încă nu confirmase moartea lui Taraki, dar, având în vedere tradiția afgană de schimbări politice violente, e greu de imaginat că acesta mai este în viață.”

„Fost student la educație la Universitatea Columbia, Amin a încercat să proiecteze o imagine de om de stat, în primul său discurs național la radio și televiziune. Într-o aparentă referire la Taraki, Amin a respins „guvernarea unei singure persoane” și a anunțat că anumiți dușmani ai poporului au fost „eliminați”. El a promis să introducă principiul habeas corpus, să garanteze libertatea religioasă completă și să reducă fricțiunile cu Iranul și Pakistanul vecin, care adăpostește aproximativ 185.000 de refugiați afgani antiguvernamentali.” Dar noua înfățișare democratică a președintelui este în mod flagrant în contradicție cu cuvintele și faptele sale anterioare. În general, el este considerat arhitectul celor mai represive măsuri ale guvernului Taraki, inclusiv prin executarea a cel puțin 2.000 de prizonieri politici, încarcerarea altor 30.000 și nenumărate „încălcări grave ale drepturilor omului”, care au fost citate săptămâna trecută într-un raport publicat de Amnesty International. O persoană care locuiește de mult timp în Kabul a declarat: „Amin este reîncarnarea lui Iosif Stalin”.”

„Într-un interviu cu David DeVoss, corespondentul TIME, cu puțin timp înainte de lovitura de stat, Amin s-a manifestat potrivit reputației sale, ca un om puternic și nemilos, afirmând că „schimbarea trebuie să fie făcută rapid, în timp ce contrarevoluționarii și imperialiștii sunt prea slabi pentru a o împiedica”. Întrebat cum putea guvernul de la Kabul să pretindă că are loialitatea a 98% din populație, când zona rurală era controlată de rebeli, el a răspuns cu o retorică dialectică duplicitară: „Din moment ce liderul partidului nostru este automat liderul clasei muncitoare, guvernul nostru este susținut de toți muncitorii.””

„Atât președintele Leonid Brejnev, cât și premierul Aleksei Kosygin au semnat telegrama Moscovei de felicitare destinata lui Amin, un om care este foarte puțin probabil să abată Afganistanul de la cursul său marxist și pro-Moscova. Este posibil ca liderii sovietici să fie insa mai puțin mulțumiți de haoticul Amin decât declară. DeVoss a aflat că, în două rânduri, sovieticii l-au sfătuit pe Taraki să se distanțeze de Amin și să-i reducă puterea. Taraki a răspuns înlocuindu-l pe Amin în funcția de ministru al apărării, în martie anul trecut. Dar nu a reușit să reducă influența lui Amin asupra ofițerilor militari de top din Khalq; sprijinul acestora i-a permis să recapete portofoliul apărării în iunie și, probabil, să dea lovitura de stat.”

„La Washington, unii oficiali ai administrației consideră că Afganistanul ar putea deveni, pentru sovietici, un marasm asemănător celui din Vietnam (n.r. pentru americani). Aceștia trebuie să se confrunte în curând cu alegerea critică de a se detașa sau de a intra cu mii de soldați în plus, pentru a susține un regim șubred, care nu a fost capabil să comunice o societate feudală veche, cu diviziuni religioase, geografice și etnice profunde. Chiar și cu consilierii sovietici la îndemână, războiul împotriva rebelilor nu merge bine. Eficacitatea armatei de 80.000 de oameni, în mare parte recrutată de Kabul, a fost diminuată de o serie de revolte și dezertări: de la începutul războiului, se estimează că 8.000 de soldați guvernamentali au trecut de partea rebelilor. Cu lunetiștii și gherilele musulmane care terorizează zona rurală, guvernatorii Khalq părăsesc rareori capitalele lor provinciale. Mai mult de 80 dintre detestații sovietici au fost uciși până în prezent.”

„Caracterul amar al războiului civil a fost ilustrat în martie, anul trecut, de revoltele violente din Herat, unde țăranii musulmani și 2.000 de soldați dezertori ai Kabulului s-au dezlănțuit sângeros, ucigând sute de oficiali Khalq, soldați ai armatei și străini, inclusiv cel puțin 20 de consilieri sovietici și familiile acestora. Kabulul a răspuns cu un atac total cu elicoptere de luptă și avioane cu reacție, lăsând aproximativ 20.000 de afgani morți pe străzi. Deși a zdrobit revolta, represaliile masive au întărit convingerea membrilor triburilor că regimul Khalq este o marionetă atee a Uniunii Sovietice. Săptămâna trecută, în Herat, un director de fabrică a declarat tranșant: „Nu vreau doar ca sovieticii să plece. Vreau să-i văd pe toți murind”.”

„Pe baza a ceea ce a văzut și a auzit în Afganistan, corespondentul DeVoss concluzionează că perspectivele noului regim sunt, în cel mai bun caz, slabe: „Dacă guvernul lui Amin vrea să supraviețuiască, trebuie să încerce o înțelegere cu cel puțin câteva dintre grupurile rebele. Deși Kabulul însuși rămâne impenetrabil la un asalt militar direct, guvernul civil Khalq rămâne subțire ca o țesătură. Dacă regimul Khalq se va sfârși în curând, dispariția sa va fi probabil atribuită cruzimii și izolării instinctive, față de populație, a liderilor săi. O altă cauză majoră va fi incompetența pur și simplu a Khalq-urilor. După aproape 18 luni de lupte brutale, Afganistanul încă așteaptă un lider politic autentic. Puțini oameni din Kabul își exprimă încrederea în capacitatea noului președinte de a restabili pacea în țara lor, aflata în dificultate. Un director de companie comercială de stat a afirmat: „Amin este mult mai rău decât Taraki. Dacă nu este ucis în două luni, mă tem că vom vedea lupte timp de încă zece ani.” Alți locuitori din Kabul sunt mai puțin deschiși, dar mulți dintre ei evaluează viitorul lui Amin în cuvintele unei vechi expresii populare afgane, „Barre Duroz Sha” (rege pentru două zile).”

4 octombrie 1979 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada SUA din Afganistan către Departamentul de Stat semnata de Amstutz, informează despre „acumularea continuă de echipamente și forțe sovietice în țară”, atenționând și despre „numirea recentă a generalilor sovietici pentru a conduce operațiunile de contra-insurgență în provinciile tulburi Paktia, Ghazni și Konar.”.

Totodată, se anunța ca urmează o alta informare, referitoare la ” Hafizullah Amin, despre viziunea sa probabilă asupra rolului sovietic și despre locul pe care l-ar putea ocupa SUA” (vezi telegrama 7392)

7 octombrie 1979 | TOP SECRET – Un raport de informații al CIA [text încă nedeclasificat in 2021] a enumerat numeroase motive pentru nepopularitatea lui Hafizullah Amin în rândul afganilor [text încă nedeclasificat in 2021].

Raportul afirma că exista credința larg răspândită că Amin l-ar fi ucis pe mai popularul Taraki; că acesta avea „prejudecăți deschise în favoarea paștunilor”; că era un „comunist necredincios declarat” (“avowed Communist infidel”); că „a acordat o autoritate considerabilă sovieticilor în schimbul sprijinului lor și că Amin vinde Afganistanul sovieticilor” (“has given considerable authority to the Soviets in return for their support, and is selling out Afghanistan to the Soviets.”). (Departamentul Apărării, Colecția Războiului din Afganistan, Cutia 4, URSS în Afganistan (octombrie 79))

8 octombrie 1979 | Nur Muhammad Taraki (n. 14 iulie 1917) moare asasinat, din ordinul lui Hafizullah Amin. [mai mult]

Pe 10 octombrie presa afgană a comunicat că Taraki a murit din cauza unei „boli grave”, omițând orice mențiune despre asasinat. Moartea sa a fost, de asemenea, unul dintre factorii intervenției sovietice în Afganistan, două luni mai târziu.

Ulterior, în ediția de miercuri, 2 ianuarie 1980 a ziarului „Kabul Times”, redenumit „Kabul New Times”, cu ocazia celei de-a 15-a aniversări a PDPA, ministrul educației, Anahita Ratebzad, l-a omagiat pe Taraki „fiul martir al țării” și l-a denunțat pe Hafizullah Amin, drept „despot sălbatic, bestial, lunatic și spion recunoscut al imperialismului american”.

Nu este surprinzător faptul că asasinii săi, Iqbal, Rozi și Wodood, împreună cu alte persoane asociate cu uciderea lui Taraki, și-au găsit curând propria moarte, în timp ce Karmal încerca să pună cât mai multă distanță între el și ceea ce Kabul New Times numea „banda sângeroasă a lui Amin”.

9 octombrie 1979 | TOP SECRET – Amstutz trimite o telegrama de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat, referitoare la „Hafizullah Amin, despre viziunea sa probabilă asupra rolului sovietic și despre locul pe care l-ar putea ocupa SUA”.

10 octombrie 1979 | KABUL: „(Bakhtar).-Noor Mohammad Taraki, fostul președinte al Consiliului Revoluționar, a murit ieri dimineață din cauza unei boli grave, de care suferea de ceva timp. Trupul neînsuflețit a fost înmormântat ieri în cimitirul familiei sale” (Kabul Times)

15 noiembrie 1979 | Președintele Carter îngheață toate activele iraniene din Statele Unite ale Americii

INVAZIA URSS IN AFGANISTAN SI Eliminarea lui Hafizullah Amin (1979)

Până la sfârșitul anului 1979, insurgența amenința să detroneze guvernul central de la Kabul, iar Kremlinul își pierduse încrederea în recentul lider afgan Hafizullah Amin.

Invocând Doctrina Brejnev, care susținea că, odată ce o țară a devenit comunistă, Moscova o va menține în tabăra „revoluționară”, conducerea sovietică a decis să efectueze o preluare politică și militară completă a Afganistanului.

SUA, pe de altă parte, a presupus, în versiunea lui Amstutz (1928- mai 2021), că invazia URSS urmărea, de facto, să sprijine regimul Amin si să-l întărească, comparand Afganistanul cu „a doua Cehoslovacie”, iar în versiunea Brzezinski, scopul final vizat de sovietici ar fi fost realizarea „visului de veacuri al Moscovei, de a avea acces direct la Oceanul Indian”.

Decembrie 1979

8 decembrie 1979 | In cabinetul privat al lui L.L. Brejnev, are loc o reuniune restrânsă, la care au participat membrii Politburo al CC al PCUS, Iu Andropov, A Gromyko, M Suslov și D Ustinov. Aceștia au discutat îndelung despre situația din Afganistan și au luat în considerare toate argumentele pro și contra, ale introducerii trupelor sovietice în zonă. „La finalul întâlnirii au decis, ca plan preliminar, să elaboreze două opțiuni (1) înlăturarea lui H. Amin, prin intermediul agenților speciali ai KGB, și plasarea lui Babrak Karmal în locul său (2) trimiterea unui număr de trupe sovietice pe teritoriul Afganistanului, în același scop.” (Alexander Lyakhovsky, The Tragedy and Valor of Afghan, 1995)

12 decembrie 1979 | URSS decide să trimită trupe in Afganistan.

Rezoluția care a trimis trupele sovietice în forță, în Afganistan „Despre situația din „A””, a fost o simpla notă scrisă de mână, într-un singur exemplar, redactata de viitorul secretar general al Partidului Comunist, Konstantin Cernenko, în cadrul unei reuniuni de grup restrânse din biroul lui Leonid Brejnev, la 12 decembrie 1979, din care făceau parte Andropov, Ustinov, Gromyko, șeful ideologiei Mihail Suslov, precum și Brejnev.

Vezi si memoriile lui Georgy Kornienko: „Când si de ce a fost luata decizia de a trimite trupe in Afganistan„

„Dovezi suplimentare, care mi-au devenit disponibile recent, mă determină să sugerez că, până la urmă, Ustinov a fost cel care a spus „A” în această tristă afacere. Impulsul de a-și schimba punctul de vedere anterior, conform căruia nu era oportună trimiterea de trupe sovietice în Afganistan, a venit în urma staționării navelor militare americane în Golful Persic, în toamna anului 1979, și a informațiilor primite despre pregătirile pentru o posibilă invazie americană în Iran, care amenințau să schimbe în mod cardinal situația militar-strategică din regiune, în detrimentul intereselor Uniunii Sovietice.

Dacă Statele Unite își pot permite astfel de lucruri, la zeci de mii de kilometri de teritoriul lor, în imediata apropiere de granițele URSS, de ce ar trebui atunci să ne fie teamă să ne apărăm pozițiile din Afganistanul vecin? – acesta a fost, aproximativ, raționamentul lui Ustinov. În ceea ce-l privește pe Andropov, care, la acea vreme, era Președintele KGB-ului, în această situație el era ostaticul propriului său aparat care, pe de o parte, a exagerat pericolul, pentru URSS, de a-l menține pe Amin la putere, deoarece era prezentat ca un agent american, iar pe de altă parte, a exagerat puterea URSS de a schimba situația în direcția dorită de URSS.” (Georgy Kornienko, The Cold War: Testimony of a Participant, 1994)

19 decembrie 1979 | TOP SECRET – CIA emite un „Memorandum de alertă URSS-Afganistan” (parțial încă nedeclasificat în 2021): „sovieticii au început să își consolideze forțele în apropierea graniței afgane”

20 decembrie 1979 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat dezbate „Motivațiile posibile din spatele sosirii trupelor sovietice”.

Amstutz are mai multe explicații, prima fiind aceea că „Moscova și Amin speră să „preîntâmpine” creșterea oricărei amenințări directe la adresa regimului prin injectarea imediată a unui „întăritor” de trupe sovietice, în special în cazul în care vreun corp sau divizie DRA se dezintegrează; trupele sunt aici pentru a proteja siguranța cetățenilor sovietici în cazul în care securitatea Kabulului se prăbușește”

„În cele din urmă, trupele ar putea juca un rol în politica internă afgană. Presupun că sovieticii sunt foarte conștienți de faptul că Amin este perceput pe scară largă ca fiind cauza multora dintre problemele acestei țări și este posibil ca ei să fi ajuns la concluzia că plecarea sa ar putea fi necesară pentru a salva revoluția. Eu nu cred că este așa.” (Amstutz)

24 decembrie 1979 | TOP SECRET – National Intelligence Daily publică un raport de situație privind URSS-Afganistan.

Printre altele, se precizează că „Moscova a negat ieri, într-un articol din Pravda, rapoartele occidentale potrivit cărora unități de luptă sovietice au fost introduse în Afganistan, respingându-le ca fiind „pure invenții” menite să „semene semințele otrăvite ale neîncrederii în relațiile dintre popoarele afgan și sovietic”. Articolul acuză, de asemenea, SUA și China de antrenarea insurgenților afgani în bazele din Pakistan.”

25 decembrie 1979 | TOP SECRET – Departamentul Apărării SUA trimite o telegrama de sinteza a situației URSS-Afganistan, destinata exclusiv Secretarului Apărării.

Parte din conținut încă nedeclasificat in 2021.

25 decembrie 1979 | Forțele sovietice au invadat țara și l-au ucis pe Hafizullah Amin la Kabul, în Palatul Prezidențial.

26 decembrie 1979 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat anunța ca „Operațiunile aeriene masive sovietice în Kabul continuă”

26 decembrie 1979 | Rezumatul concluziilor unei reuniuni speciale a Comitetului de coordonare, Washington, 9:30-10:30 a.m.

26 decembrie 1979 | TOP SECRET – Departamentul de Stat al SUA trimite o telegramă către Ambasada din Uniunea Sovietică, despre „Mișcările trupelor sovietice în Afganistan”, cerând „clarificarea imediată a acțiunilor și intențiilor sale cu privire la situația din Afganistan”

26 decembrie 1979 | TOP SECRET – Zbigniew Brzezinski ii trimite președintelui Carter un Memorandum, având ca subiect „Reflecții asupra intervenției sovietice în Afganistan”.

El afirmă că invazia URSS este „Visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian”

NOTA: Această analiză a consilierului pe probleme de securitate națională al lui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski (in forma sa complet desecretizata recent), a pregătit terenul pentru răspunsul energic al SUA, inclusiv embargourile asupra vânzărilor de cereale și intensificarea dramatică a operațiunilor secrete pentru a sprijini gherilele afgane.
Primele paragrafe prezintă metafora „arcului de criză” care a ajuns să domine acoperirea mediatică americană, împreună cu caracterizarea adesea repetată a invaziei sovietice ca reflectând „visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian”.

Porțiunile NEDESECRETIZATE din formatul pdf, atunci când acest document a fost declasificat în 1993, se referă toate la Pakistan, așa cum știm azi din recentul volum FRUS despre Afganistan (pp. 265-267).
În al doilea paragraf, fraza eliminată este: „În al doilea paragraf, fraza eliminată este: „dacă Pakistanul consimte”; pe a doua pagină se spune că Pakistanul „este posibil să fie intimidat și, în cele din urmă, ar putea chiar să consimtă la o anumită formă de dominație sovietică externă”. Redactarea finală este: „și, din păcate, o decizie conform căreia politica noastră de securitate față de Pakistan nu poate fi dictată de politica noastră de neproliferare”, ceea ce înseamnă că programul de bombe nucleare al Pakistanului ar avea acum un „permis de eliberare”.

Avertismentul lui Zbig – că nu ar trebui să fim prea încrezători în privința unui Vietnam sovietic, deoarece gherilele nu aveau majoritatea avantajelor Vietnamului de Nord – este deosebit de interesant în lumina afirmațiilor sale ulterioare, într-un interviu acordat în 1998 la Nouvel Observateur, potrivit cărora SUA au reușit să-i atragă pe sovietici în dezastrul afgan. În 1979, el nu era atât de sigur

27 decembrie 1979 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat avertizează ca „Moscova a ales, aparent, să susțină cu forța militară un regim despotic”, iar „Ramificațiile mișcării sovietice sunt înfricoșătoare, atât în ceea ce privește viitorul Afganistanului însuși, cât și al întregii regiuni”.

„Reacția acelor afgani dispuși să își exprime opiniile a fost una de disperare, deoarece ei cred că trupele sovietice vor garanta acum supraviețuirea detestatului regim Amin.”

Concluzia, profund eronată a informării semnate de Amstutz, era că „se pare”, „Hafizullah Amin a ales să plaseze securitatea revoluției sale în mâinile Moscovei, pentru a-și păstra puterea”(pct.12) și că acum „Amin și adepții săi se vor lansa într-o politică și mai represivă de eliminare a oricărei opoziții”. (pct.13)

27 decembrie 1979 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat avansează propuneri despre „Ce este de făcut ?”, respectiv ce ar trebui să facă SUA in condițiile de facto ale intervenției URSS in Afganistan.

In acest mesaj, Amstutz isi exprima convingerea „că sovieticii, probabil cu consimțământul și/sau la invitația lui Hafizullah Amin, au fost nevoiți să introducă trupe de luptă” iar acest fapt sugerează, in opinia sa, „că ambele părți (adică Amin si sovieticii) au ajuns la concluzia că regimul Khalqi nu putea supraviețui mult timp.”

El afirmă că, „probabil”, URSS a considerat necesar să intervină „pentru a salva regimul și pentru prestigiul sovietic.”

27 decembrie 1979 | TOP SECRET – O telegramă de la Ambasada din Afganistan către Departamentul de Stat anunța ca, la Kabul, între forțele sovietice și cele afgane, au izbucnit lupte grele.

„În jurul orei 19:30, 27 decembrie, au izbucnit lupte grele în Kabul, implicând unitățile forțelor sovietice, aduse în acest oraș în ultimele două zile. […] două tancuri au fost doborâte și ard în spatele RA (Radio Afganistan). Clădirea ambasadei a fost lovită de focuri de armă de calibru mic, dar nu au fost provocate pagube semnificative.”
[…] „În jurul orei 22:15, cineva a intervenit în timpul programului obișnuit al Radio Afganistan și a anunțat că „Amin este terminat, Amin nu a fost bun, noi îi susținem pe toți afganii și pe mullahi”” (original: “Amin is finished, Amin was no good, we support all Afghans and Mullahs.”)

Amstutz precizează, totodată: „Nu avem nicio idee despre soarta actuală a lui Hafizullah Amin și nici a susținătorilor săi. Ceea ce este clar este că unitățile sovietice controlează complexul Radio Afganistan.”

27 decembrie 1979 | O telegramă de la Ambasada din Uniunea Sovietică către Departamentul de Stat, trimisă de Watson, informează despre „Consolidarea militară sovietică în Afganistan”, relatând declarația URRS, destinată USG (United States Government) și președintelui Carter, prin care Uniunea Sovietică „recunoștea faptul că forțe sovietice „limitate” au intrat în Afganistan”, însă doar „la cererea guvernului afgan, pentru a respinge o agresiune „externă””, acțiune eligibila, „în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU”

Declarația precizează că, „atunci când motivele care au determinat această acțiune a Uniunii Sovietice vor înceta să mai existe, aceasta intenționează să își retragă contingentele militare de pe teritoriul Afganistanului.”

Babrak Karmal (n. Sultan Hussein; 6 ianuarie 1929 – 1 sau 3 decembrie 1996) devine liderul Afganistanului, ocupând funcția de secretar general al Partidului Democratic al Poporului din Afganistan, timp de șapte ani.

[înapoi]

După intervenția din Afganistan

Două zile mai târziu, președintele Carter a aprobat o nouă acțiune secretă pentru a trimite ajutor letal insurgenților mujahedini afgani, a reproșat invazia, într-un mesaj „hot line” adresat direct lui Brejnev și a întreprins o serie de sancțiuni diplomatice și economice, în consultare cu aliații SUA, pentru a protesta împotriva politicii sovietice.

Deși scopul declarat al administrației Carter era de a-i face pe sovietici să regrete intervenția și, în cele din urmă, să îi oblige la retragere, această politică avea și obiectivul imediat de a-i descuraja să amenințe Pakistanul.

La rândul lor, sovieticii au afirmat că vor părăsi Afganistanul numai dacă Statele Unite vor înceta să se mai „amestece” în afacerile interne ale acestei țări.

28 decembrie 1979 | TOP SECRET – SUA transmite un mesaj telefonic direct de la președintele Carter, către secretarul general Brejnev. Mesajul a fost primit de Brejnev pe 29 decembrie 1979.

„Vreau să mă asigur că ați evaluat pe deplin ramificațiile acțiunilor sovietice din Afganistan, pe care le considerăm o amenințare clară la adresa păcii. […] Guvernul meu nu poate accepta în niciun caz explicația guvernului sovietic, transmisă ambasadorului Watson la 27 decembrie, conform căreia forțele militare sovietice au fost trimise în Afganistan la cererea conducerii acestei țări.

Faptele problemei arată în mod clar că aceleași forțe sovietice au fost folosite pentru a răsturna acel guvern stabilit al Afganistanului și pentru a impune un nou guvern, care l-a executat în mod brutal pe fostul președinte și, se pare, și pe familia sa.” [mai mult]

29 decembrie 1979 | TOP SECRET – răspunsul lui Brejnev la mesajul președintelui Carter, în urma invaziei sovietice in Afganistan.

„Ca răspuns la mesajul dumneavoastră din 29 decembrie, consider că este necesar să vă informez” […] că am decis „să răspundem favorabil la cererea guvernului afgan de introducere a unor contingente militare sovietice limitate. […]

Afirmația că Uniunea Sovietică ar fi făcut ceva pentru a răsturna guvernul Afganistanului, care apare în mesajul dumneavoastră, este absolut inacceptabilă și nu corespunde realității. Trebuie să subliniez, cu toată certitudinea, că schimbarea guvernului afgan a fost efectuată de către afganii înșiși, și numai de către aceștia. Întrebați guvernul afgan.”(Extras din Protocolul nr. 177 al reuniunii Politburo al CC al PCUS din 29 decembrie 1979) [mai mult]

După invazia sovietică din Afganistan la 27 decembrie 1979, opoziția Secretarului de stat al SUA [*], Cyrus Roberts Vance Sr., față de ceea ce el numise „anti-sovietism visceral”, a dus la o reducere rapidă a statutului său.

Acest lucru s-a grefat peste încercarea sa de a negocia, pe ascuns, o soluție la criza ostaticilor din Iran (4 noiembrie 1979) cu ayatollahul Ruhollah Khomeini, prin intermediul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, care a eșuat lamentabil.

În aprilie 1980, a demisionat în semn de protest față de „Operațiunea Eagle Claw”, misiunea secretă de salvare a ostaticilor americani din Iran.

A fost înlocuit de Edmund Muskie. ([*] Înainte de a ocupa această funcție, Vance a fost secretar adjunct al apărării în administrația Johnson. În timpul administrației Kennedy, a fost Secretar al Armatei și Consilier General al Departamentului Apărării.)

În discursul său din 1980 privind starea Uniunii, Carter a dezvăluit un plan militar agresiv de război rece.

El a declarat o „doctrină Carter”, care spunea că încercarea sovieticilor de a obține controlul asupra Afganistanului și, eventual, asupra regiunii, era considerată o amenințare la adresa intereselor SUA. Iar Carter era pregătit să răspundă amenințării cu „forță militară”.

De asemenea, Carter a anunțat în discursul său o inițiativă de cheltuieli pe cinci ani pentru modernizarea și întărirea armatei, deoarece recunoștea că reducerile militare de după Vietnam au slăbit SUA în fața URSS.

[înapoi]

[1] Sarwari a rămas în funcție până la tentativa eșuată de asasinare a lui Amin, în septembrie 1979. Abdul Qadir și Nur au fost înlăturați în iulie 1978. Taraki a păstrat portofoliul apărării pentru el însuși și l-a numit pe generalul Muhammad Aslam Watanjar la Interne. Watanjar a devenit ministru al apărării din martie până în iulie 1979 și a fost înlocuit la Interne de un alt personaj fidel lui Taraki, generalul Sher Jan Mazdooryar. Watanjar a devenit apoi din nou ministru de interne.

[2] In timpul portofoliului lui Watanjar, in contextul in care o mare parte a forțelor armate simpatizau cu cauza rebelilor, trupele din Kabul organizaseră, cu doua săptămâni in urma, o rebeliune, care a fost însă zdrobită fără milă. Prin eliminarea lui Watanjar, se presupunea ca Taraki ar fi îndepărtat orice amenințare de lovitură de stat militară, în viitorul apropiat.

[20] Comparația cu Khmerii Roșii a fost făcută pentru prima dată de Olivier Roy, L’afghanistan: Islam et modernité politique (Paris: Editions du Seuil, 1985).

[21] Sima Samar, interviu personal, 26 iulie 2004, Geneva.

[22] Primul citat, în persană: „Sirf yak miliun nafar kafist kih dar afganistan zinda bashad. Ma az yak miliun miliun Khalqi kar darim, wa digar az hich kas kar nadarim. Har kas kih bashad, az bayn mibarim.” Barry „Repression et guerre soviétiques”, 183.

AMINTIRI DIN COMUNISM

Epoca Dej | Epoca de Aur | Istoria comunismului

AFGANISTAN – ISTORIA LOVITURILOR DE STAT

Galerie

| citește și DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL

INLATURAREA regelui Mohammed Zahir Shah

REGIMUL DAOUD KHAN

Aprilie 1978

Eliminarea președintelui Mohammed Daoud

REGIMUL TARAKI

Mai 1978

Iunie 1978

Iulie 1978

August 1978

Septembrie 1978

Noiembrie 1978

Decembrie 1978

Ianuarie 1979

Februarie 1979

Martie 1979

Aprilie 1979

Mai 1979

Iunie 1979

Iulie 1979

Eliminarea PREŞEDINTELUI Nur Mohammed Taraki

Septembrie 1979

Octombrie 1979

INVAZIA URSS IN AFGANISTAN SI Eliminarea lui Hafizullah Amin (1979)

Decembrie 1979

După intervenția din Afganistan

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

| citește și DE CE A INVADAT URSS AFGANISTANUL

INLATURAREA regelui Mohammed Zahir Shah

REGIMUL DAOUD KHAN

Aprilie 1978

Eliminarea președintelui Mohammed Daoud

REGIMUL TARAKI

Mai 1978

Iunie 1978

Iulie 1978

August 1978

Septembrie 1978

Noiembrie 1978

Decembrie 1978

Ianuarie 1979

Februarie 1979

Martie 1979

Aprilie 1979

Mai 1979

Iunie 1979

Iulie 1979

Eliminarea PREŞEDINTELUI Nur Mohammed Taraki

Septembrie 1979

Octombrie 1979

INVAZIA URSS IN AFGANISTAN SI Eliminarea lui Hafizullah Amin (1979)

Decembrie 1979

După intervenția din Afganistan

Răspândește asta:

Similare

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Descoperă mai multe la AMINTIRI DIN COMUNISM